Locuiesc în Germania de 12 ani şi împreună cu familia mea mergem destul de des în Romania. De fiecare dată când ajungem în ţară, încercăm să trecem şi pe la Mănăstirea Căşiel, mănăstirea mea de suflet. Fiind acolo, în vara anului 2020, maicile mi-au povestit despre Cuviosul Gherontie, că a fost un om cu viaţă sfântă şi că face minuni după trecerea lui la Domnul. Nu am prea fost interesată atunci, pentru că aveam deja sfinţii mei dragi la care mă rugam şi credeam că e suficient. După câteva luni, mi-a povestit fratele meu despre Cuviosul, dar, la fel, l-am ignorat şi de această dată.
La începutul verii anului 2022, eram însărcinată în patru luni cu al treilea copil. Toate bune şi frumoase până în săptămâna 23 de sarcină, când am aflat că bebele are probleme la inimă, dar nu ştiam cât de grav este. Înainte să aflu de problema copilaşului, fusesem duminica la biserică şi, după ce s-a terminat Sfânta Liturghie (asta se întâmpla în Germania), o cunoştinţă a venit la mine şi mi-a dat Acatistul Cuviosului Gherontie. Mi-a spus să îl citesc şi să mă rog lui, pentru că mă ajută în orice problemă. Doamna avea cancer şi doctorii nu îi mai dăduseră nicio şansă de viaţă: îi spuseseră că mai are de trăit două luni, dar deja trecuseră doi ani de când i-au dat acest verdict. Marea ei scăpare a fost Sfânta Împărtășanie şi rugăciunea la Cuviosul Gherontie. Am luat Acatistul şi l-am pus în torpedoul maşinii, zicându-mi în gând că îl voi citi cândva. Cam două luni l-am plimbat cu noi în maşină. Fără să îmi dau seama, Cuviosul îşi începuse deja lucrarea în viaţa noastră…
Între timp aflasem diagnosticul bebelușului: stenoză aortică de grad ridicat, ceva foarte grav. În Germania, unde am fost la un specialist, mi s-a spus că există o clinică în Austria, la Linz, unde se fac operații pe inima bebeluşilor încă din burta mamei. Pentru că situaţia era critică şi totul era la limită, am fost trimisă la un alt specialist, care mi-a spus că nu se mai poate face nicio operaţie intrauterină, pentru că e prea târziu. Ventriculul stâng era deja prea mic şi nu mai putea să crească. După cinci zile de la primirea veştii, m-a sunat doamna doctor să îmi spună că totuşi se mai poate face operația şi trebuie să fiu la Linz în două zile şi să mă internez. Am ajuns acolo, s-a făcut operația şi urma să aştept să nasc. Mai erau cam trei luni până atunci. Înainte cu trei săptămâni de termenul dat pentru naştere, trebuia deja să plec la spital la un centru de inimă, pentru că atunci când venea copilul pe lume trebuia imediat operat, altfel nu avea şanse să trăiască.
Deşi aveam varianta să aleg spitalul din Linz, unde a fost făcută operația intrauterină, am ales să nasc la München, pentru că locuim în Germania şi, în plus, mai avem doi copii şi nu eram aşa departe de ei. Era totul programat pentru cezariană (deoarece natural nu îmi era permis să nasc din cauza problemei copilului la inimă). În două zile urma să mergem la München. Seara, primesc un telefon de la doamna doctor, care îmi spune că, din păcate, trebuie să merg la Linz să nasc, deoarece la München nu mai erau paturi libere pentru copilaşi la terapie intensivă. Asta a fost prima mare minune pe care a făcut-o Cuviosul cu noi… Înainte să primesc acest telefon, m-am hotărât să citesc Acatistul Cuviosului, pentru că şi o altă persoană mi-a spus de el. Deja îmi era ruşine de Sfânt. Mă gândeam: „Uite, au ajuns Sfinţii să mă caute pe mine, iar eu niciun acatist nu sunt în stare să citesc!”. Am reuşit să îl citim de trei ori: eu de două ori, iar soţul meu o dată. De trei ori, în numele Sfintei Treimi: „Bucură-te, că îi trimiţi la doctori credincioşi şi pricepuţi!”.
Să revin la prima mare minune. Spun asta, pentru că la Linz mi s-au făcut nişte teste şi am reuşit să nasc natural, ceea ce la München nu era posibil. Cuviosul m-a trimis la „doctorii cei pricepuţi”. Naşterea în sine a fost o minune şi tot ceea ce a urmat în spital la terapie intensivă în următoarele patru luni, cât am stat acolo, cu copilaşul. Am început să aud despre minuni ale Cuviosului, după care am citit volumul 5, pe care l-am primit de la cineva. Eram ca un copil: nu mă puteam opri din citit şi uneori plângeam de bucurie. E greu de explicat în cuvinte ce am simţit când am citit din carte… Am început să îl iubesc pe Cuviosul. Citeam mărturiile oamenilor şi mă regăseam acolo, în titluri, în mărturii, primeam răspunsuri la întrebările şi la frământările mele. Îmi vine să plâng şi acum când scriu aceste rânduri. „Cuvioşelul” deja începuse să facă parte și din familia noastră. Atât de tare m-a marcat, încât ne-am urcat în maşină cu soţul meu şi am plecat noaptea la 12 din Linz, din Austria, până la Tismana, ca să ne închinăm la mormânt şi să îi mulţumim Cuviosului că a apărut în viaţa noastră.
Ne-am întors la bebe la spital şi, bineînţeles, minunile au început să se înmulţească. Cred că aş putea scrie un volum cu câte minuni a făcut Cuviosul în patru luni, şi nu numai… Prima dată când m-am vindecat de o durere cu poza lui a fost într-o seară când mă durea capul de simţeam că îmi explodează. Aşa o durere nu avea cum să treacă fără un medicament pe care, din păcate, nu îl aveam. Atunci soţul meu a luat o poză cu Cuviosul destul de mărișoară şi mi-a pus-o pe frunte, ţinând-o cu mâna lui. După câteva secunde, am simţit o fierbințeală: efectiv ardea poza. L-am întrebat de ce are mâna aşa fierbinte şi i-am spus că ţin eu poza, pentru că mă arde. Atunci el a luat mâna de pe poză şi a atins-o direct pe pielea mea şi am constatat că, de fapt, îi era rece ca gheaţa. Nu mâna lui ardea, ci poza Cuviosului. Nu au trecut câteva minute, că durerea mea de cap a şi trecut.
De atunci, de câte ori aveam dureri mari de cap, de stomac, inclusiv când îmi era greață sau aveam orice fel de durere, îmi puneam poza Cuviosului acolo unde mă durea şi îmi trecea. Mă uimeam eu de ajutorul lui, care nu întârzia să apară de fiecare dată când i-l ceream. În timpul acesta am citit şi restul volumelor, pe care le-am găsit la Tismana. Eu deja îl rugasem pe Cuviosul să mă ajute să le găsesc pentru că mulţi scriau că se găsesc foarte greu.
Tot Cuviosul mi-a transmis sau a insistat să citesc Acatistul Maicii Domnului „Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră!”. Mama mi-a spus să citesc acest acatist, la îndemnul unui ierarh care ştia istoria acestei icoane a Maicii Domnului, iar noi aveam nevoie de o minune în momentele acelea, pentru că starea de sănătate a copilaşului nu era bună, el trecuse deja prin mai multe operații. În sinea mea am zis: „Lasă, că o să îl citesc eu cândva!”, fără să îi dau prea multă importanţă, la fel cum făcusem şi cu Cuviosul. Dar citind volumele, a apărut mare titlul „Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră!”. Era clar, trebuia să îl citesc. De atunci a făcut parte din pravila mea.
Într-o zi, stăteam lângă copilaş, tot la terapie intensivă, şi el avea febra undeva la 39 grade. Eu citeam dintr-un volum în care o mămică povestea cum Cuviosul i-a scăzut febra copilului ei, de la 38,7 grade la 36,4… După câteva minute în care m-am rugat Cuviosului să repete minunea, mă uit pe monitorul bebelușului şi avea temperatura 36,4, la fel cum scria în carte. Zâmbeam şi îmi curgeau lacrimi de bucurie. În acele momente îi simţeam prezenţa, simţeam că e cu noi, acolo.
De multe ori a venit aşa în ajutorul nostru şi, de fiecare dată când îl rugam să facă o minune, îi promiteam că o să scriu, să citească şi alţii, să îl cunoască şi să îl iubească la fel ca noi. Altă dată, în timp ce eu citeam dintr-un volum şi aşteptam să ne cheme doctorii să intrăm la copil, el era să moară şi cu ajutorul Cuviosului au reuşit să îl stabilizeze. Vreau să specific că în tot timpul acesta noi îl ungeam pe copilaş cu ulei de la candela care arde la mormântul Cuviosului şi îl atingeam cu o bucăţică din pânza cu care a fost învelit dânsul când a fost adus din Israel în România. În mânuță a ţinut mereu o cruciuliță pe care am cumpărat-o de la Tismana şi apoi am pus-o pe mormântul Cuviosului. Tot Cuviosul ne-a anunţat oarecum şi despre moartea copilaşului şi inclusiv ziua morţii lui ne-a arătat-o, dar de asta ne-am dat seama mai târziu. Paisie-Nectarie (aşa s-a numit copilaşul nostru) a murit în ziua de 14 martie 2023.
Au trecut deja şase luni de la moartea lui şi cu greu parcă m-am apucat să scriu, dar i-am făcut o promisiune Cuviosului şi trebuie să mă ţin de ea. Ar fi multe de povestit numai din perioada în care am fost în spital cu copilul, dar acum nu mi le mai amintesc exact sau unele sunt greu de explicat în cuvinte, dar tot ce pot să spun este că Cuviosul Gherontie este Sfântul nostru drag, care ne ajută de fiecare dată când îl chemăm.
În timpul cât am citit volumele am plâns de multe ori, dar, mai ales, la final. Am plâns şi aveam o stare de bucurie, dar şi de tristeţe, în acelaşi timp. Nu mai aveam ce citi, aveam impresia că m-am despărţit de el şi că a plecat undeva departe din viaţa mea. Dar el e tot acolo şi aşteaptă, aşa ca un copil cu zâmbetul pe buze, să îl chem de fiecare dată şi pentru orice problemă, oricât de nesemnificativă ar fi.
E greu de explicat, în toată suferinţa prin care am trecut, bucuria de a-l fi cunoscut pe Cuviosul şi puterea pe care am primit-o! De fapt, asta e marea minune, să înţelegi voia lui Dumnezeu, cu ajutorul venit de la sfinţi! În toată această perioadă, pe lângă Cuviosul Gherontie, în ajutorul nostru au venit mai mulţi sfinţi cărora ne-am rugat. Mă iertați pentru întregul roman. Îmi face bine când vorbesc despre copilaşul nostru, de Paisie-Nectarie, care a suferit din momentul în care s-a născut până când a trecut la Domnul.
În patru luni şi o săptămână cât am stat la terapie intensivă cu el (atât a trăit), am avut parte numai de bucurii din partea Cuviosului Gherontie! Dacă scriam atunci când am avut parte de cel mai mult ajutor din partea lui, poate că ieșea un text mai frumos. Oricum, e tare greu să exprim ce am trăit cu adevărat toată perioada aceea, bucuria din suflet și tot ajutorul, toate lacrimile… Sper să fie de folos cuiva!
Dana Bușagă,
Sonthofen, Germania
