Pe Părintele Gherontie l-am văzut de câteva ori prin Sibiul tinereții mele, purtând ceva plase de rafie pe care le pendula ca prelungire a propriilor brațe. Cu mersul mereu grăbit, apăsat, în căutarea unui ceva ce nouă ne scăpa din vedere. Nu bănuiam atunci ce ascunde ființa sa, care oricum ieșea în evidență. Nu pot localiza în timp întâlnirile noastre ocazionale prin catedrala sibiană sau pe străzile orașului nostru, atât de cuminte și liniștit cândva. Să fi fost undeva în anii ’80, se prea poate. Apoi s-a așternut uitarea… până într-o zi a toamnei lui 2018, când am primit fotografia sfântului pe buza patului și a luminilor în Țara Sfântă. Atunci toate aducerile aminte s-au revărsat în sufletul meu, umplându-l de bucuria întâilor priviri. Mi se împlinea dorul de a vedea un sfânt, de a respira aerul aceleiași lumi suspendate într-o clipă.
Apoi toate au curs lin, făcând întâlnirea noastră în duh mult mai reală, mai puternică, mai plină de farmec. Am început cu Acatistul sfântului, cu primele cărți editate, cu pricesnele bucuriei copilărești, cu fotografii. Mai târziu, sfântul a mijlocit prezența noastră la vernisajul expoziției de desene de la București, apoi pelerinajul nostru la Mănăstirea Tismana cu un grup numeros de copii. Aici sfântul ne-a așteptat și a pus totul la cale. Și iată cum.
Copiii au pornit în drumeție spre schitul Cioclovina, urcuș greu pe care inima mea nu putea să îl susțină. Așa că plănuisem să rămân singură pe scăunelul de lângă mormântul sfântului, așteptând întoarcerea grupului de copii și însoțitori. Oricum era o așteptare de cel puțin 5-6 ore, așa că mă bucuram să o petrec la mormânt în conversație cu sfântul. Spre surprinderea mea, părintele, soțul meu, s-a decis, pe loc, să rămână cu mine, modificând cele deja hotărâte. Și copiii au pornit la drum, după ce s-au închinat la crucea ce străjuiește mormântul. Era o zi atât de frumoasă, luminoasă, cu câteva scame de nori agățate de verdele plin al pădurii. Respiram liniștea locului.
După o vreme, o familie s-a apropiat de mormânt și ne-am retras, oferindu-le intimitate pentru întâlnirea lor cu sfântul. Ne-am îndreptat pașii spre cimitirul mănăstirii cu gândul de a poposi câteva clipe la mormântul stareței Ierusalima, originară din Ocna Sibiului, prietena de tinerețe a mamei mele.
Doar ce am intrat pe poarta cimitirului și o măicuță ce curăța mormintele ne-a făcut invitația de a o urma. Am parcurs un drum printre materiale de construcții – mănăstirea fiind în ample lucrări de restaurare – și am ajuns într-o cameră unde ni s-a servit masa de prânz. Cum, cine, de ce? Atâția pelerini și noi am fost aleși să intrăm în intimitatea unui loc și a unor suflete. Am aflat că monahia C. trăise în preajma sfântului și era gata să ne împărtășească din fapte, trăiri, experiențe. Oare nu sfântul nostru mijlocea totul? De ce nouă? Minunată bucurie!
Am coborât apoi la foișorul de jos, așteptând întoarcerea copiilor de pe munte. Începură să se adune nori grei, negri și în scurt timp începu furtuna. Fulgere brăzdau cerul deasupra muntelui pe care copiii noștri urcau pe poteci alături de prăpastii căscate în hău. Tunetele bubuiau, iar ploaia se revărsa în puhoaie. Priveam muntele cu îngrijorare. Atunci părintele rosti cu voce tare, asemeni tunetului: „Părinte Gherontie, acum, du-te și ai grijă de copii! Poartă-le tu de grijă!”.
Am rămas îngrijorați așteptând. Maica C. ne-a adus tricouri, prosoape, pături pentru a schimba copiii la întoarcere. Ne îngrijora nu eventuala răceală, ci traseul greu, alunecos, pe muchii de creste ce trebuia parcurs de către cei douăzeci de copii de 10-14 ani și de către însoțitori. Așteptarea ni s-a părut fără sfârșit.
Le-am mers în întâmpinare până la liziera din buza muntelui. Primele chiote de bucurie ale celor ce se întorceau ne-au umplut inimile de bucurie. Și… minune: niciun copil nu era ud sau accidentat. Cei mari ne-au explicat că un petec de cer albastru le-a ocrotit urcușul, monahia de la Cioclovina i-a ospătat cu povești și zacuscă, iar ploaia și-a scuturat zestrea înainte de întoarcere. Cu adevărat sfântul își făcuse cu asupra de măsură simțită prezența.
Prezb. Mihaela Mitrea,
Ocna Sibiului
