Vara a venit cu încercări mult prea mari pentru puterile mele. Neliniște, nopţi nedormite, lipsa poftei de mâncare şi o stare permanentă de încordare. Am încercat să mă mențin pe o oarecare linie de plutire apelând la calmante, StressClean complex – medicamente naturiste, uşoare, recomandate în urmă cu un an de către medicul cardiolog.
Dacă la vremea respectivă medicamentele m-au ajutat foarte mult, de data aceasta nu a fost chip să pot lua măcar o pastilă. Fiecare pastilă luată era urmată de ore întregi de stări de rău şi vomă. Epuizată din punct de vedere psihic, am început să merg aproape zilnic la biserică. Mergeam, mă rugam şi… aşteptam minuni.
Ca o paranteză, relaţia mea cu biserica am limitat-o la faptul că m-am născut creştin-ortodoxă, intram în biserică la nunţi, botezuri, înmormântări, când şi când în zi de sărbătoare, considerând că mersul la biserică este doar pentru persoane vârstnice, care au timp pentru aşa ceva. Cred în Dumnezeu, dar doar atât, în rest sunt un dezastru, singura rugăciune pe care o ştiu este „Tatăl nostru”.
În starea aceea de nelinişte şi deznădejde, am văzut că mă simt mai bine atunci când sunt singură în biserică, atunci când este linişte, când mă pot concentra mai bine la rugăciune. Am început să merg dimineața, când nu este nimeni în biserică sau sunt puține persoane. Aşa s-a întâmplat că, într-o dimineaţă, fiind doar două persoane în biserică, rugându-mă la Sfântul Nicolae din faţa altarului, după ce mi-am terminat rugăciunea şi am vrut să plec, să îmi dau seama că sunt încuiată în biserică. A fost o chemare către o altă rugăciune, rugăciune urmată de plâns şi o stare de liniştire.
La scurt timp a venit şi doamna care era în ziua aceea la pangar, a spus atunci un lucru foarte drăguţ: „Vai, v-am încuiat în casa Domnului!”. Bănuiesc că se vedea că tocmai ce plânsesem, aşa că doamna a continuat spunând: „Poate că acesta este un semn şi trebuie să vă vorbesc despre asta!”, şi mi-a arătat unul dintre volumele cu mărturii despre Cuviosul Gherontie. M-a sfătuit să mă rog cu credinţă, să îi caut Acatistul. Aşa a intrat Cuviosul Gherontie în viaţa mea, după ce m-a încuiat în biserică.
Am reţinut informația – Gherontie şi Tismana – urmând ca într-o zi, când voi avea timp, să caut date suplimentare. Viaţa şi-a urmat cursul în ritmul ei, dar nu cred că au trecut trei sau patru zile până când mi-am zis: „Ia să vedem ce este cu Gherontie de la Tismana!”. Am citit despre Cuviosul Gherontie „în diagonală” şi am început să citesc Acatistul cu reținere, dar cu speranţă. La început mai greu, gândurile fugeau aiurea spre probleme şi necazuri, aşa că mă întorceam şi reciteam.
După câteva săptămâni, am început să aștept cu bucurie momentul în care citeam Acatistul, simţeam o stare de linişte, calm, bucurie, căldură, mă simţeam ca un copil fără griji în brațele bunicului… Într-un mod pe care nu îl pot exprima prin cuvinte, îmi este foarte drag, îmi este drag pur şi simplu, doar pentru că există! Foarte ciudat era faptul că aceste stări de bine erau urmate de o stare de îndoială şi neîncredere. Şi stări de teamă… dacă nu sunt vrednică… dacă nu merit ajutorul Cuviosului… dacă în viaţa mea nu vrea să vină… dacă şi iar dacă.
Într-o zi mi-am propus să îl testez. Îmi pierdusem tocul de la ochelari, de câteva zile răscoleam toată casa, toate sertarele, nu era şi pace. „Cuvioase, hai să te văd acum, găseşte-mi tocul de la ochelari!”. Imediat după aceea mi-a fost ruşine de gândul meu, mi-am cerut iertare şi mi-a părut rău de îndrăzneala pe care am avut-o. Dar după mai puţin de zece minute am găsit tocul de la ochelari. I-am mulţumit Bunului Dumnezeu şi Cuviosului Gherontie pentru lumina pe care a trimis-o ca să-mi șteargă îndoiala şi deznădejdea, cerându-mi încă o dată iertare şi mi-a fost şi încă îmi este ruşine pentru faptul că am îndrăznit să cer o demonstrație a existenței şi a sfințeniei.
La scurt timp am sunat să fac o programare pentru revizia tehnică a centralei şi nu doar revizie pentru că centrala nu mai funcționa pe căldură, iar apa caldă curgea cu intermitențe. Am fost informată că este o perioadă foarte aglomerată, că toţi tehnicienii sunt aglomerați, urmând să fiu contactată, cel mai probabil, „de luni încolo”. Peste cinci ore şi jumătate am fost sunată de omul pe care încercam să îl găsesc de aproape opt ani, singurul tehnician care mi-a plăcut foarte mult cum s-a ocupat de-a lungul timpului de centrală. M-a anunţat că poate să vină a doua zi la prima oră. Nu îmi venea să cred că este adevărat.
Cu cât îi fac mai mult loc Cuviosului Gherontie în viaţa mea, cu atât mai repede se rezolvă problemele pe care le am. Au mai fost câteva întâmplări în care doar „cineva de Sus” a făcut ca lucrurile să se aranjeze. Am văzut că nu sunt singură şi „cineva de Sus” este lângă mine şi face ca oamenii pe care urmează să îi întâlnesc să fie buni, şi calmi, şi calzi.
Şi chiar dacă am avut aceste demonstrații au urmat iar îndoieli şi frământări şi îmi este ciudă că am simţit cum îmi slăbea credinţa. A fost o vară grea şi agitată, aşa cum am citit că era Cuviosul Gherontie la prima vedere, iar toamna s-a așezat cuminte, caldă şi liniştită, pentru că am început să simt prezenţa sfântului care m-a încuiat în biserică pentru a-şi face loc în sufletul meu!
Nicoleta Vîlceanu,
Bucureşti
