L-am cunoscut pe Cuviosul Gherontie pe vremea când eram slujitor la Catedrala Arhiepiscopală din Râmnicu Vâlcea, unde am fost eclesiarh timp de 21 de ani, până în anul 2008.
Cuviosul venea adesea la catedrală. Din păcate, mulți îl priveau doar ca pe un om ciudat. Unii îl considerau un nebun şi îl apostrofau sau chiar îl pofteau să iasă din biserică, pentru că avea manifestările specifice celor care își ascund viața duhovnicească sub chipul nebuniei pentru Hristos. Puțini știau însă cine era cu adevărat și ce lucrare ascunsă avea.
Din convorbirile purtate cu oameni care îl cunoșteau mai îndeaproape și din ceea ce am putut observa de-a lungul anilor, am înțeles că era un om cu o viață duhovnicească deosebită și cu daruri pe care Dumnezeu le descoperă numai celor smeriți. Mă cunoștea de mulți ani și, ori de câte ori ne întâlneam, ne salutam cu bucurie și schimbam câteva cuvinte. Nu era un om al vorbelor multe, însă prezența lui transmitea pace și simplitate.
Ultima dată l-am întâlnit la Mănăstirea Râmeț, în vara anului 2018, cu puțin timp înainte de mutarea sa la Domnul. Se încheiase sărbătoarea Rusaliilor și mă aflam acolo împreună cu mai multe maici pe care le cunoșteam din pelerinaje. La un moment dat a apărut și Cuviosul Gherontie, care era găzduit atunci la Alba Iulia. L-am văzut îmbrăcat foarte curat și îngrijit, cu haine simple, dar alese cu bun gust. Am văzut că în jurul lui s-au adunat maicile, dar şi câteva femei, curioase să vadă ce se întâmplă. Am simţit că acestea îl iau cumva în râs şi le-am spus să fie atente că este un om cu viaţă sfântă.
Avea un fel aparte de a se adresa oamenilor. Uneori folosea cuvinte sau apelative care puteau părea neobișnuite celor care nu îl cunoșteau. Astfel, unii au fost miraţi când unei maici i-a spus: „Porumbiţo!”. Însă cei care îi înțelegeau viața își dădeau seama că făcea aceasta cu un rost duhovnicesc.
După aceea am aflat că a mers în Țara Sfântă și că de acolo a plecat dintre noi. A avut dorința de a muri acolo, iar Dumnezeu i-a împlinit-o. Am văzut o fotografie făcută după trecerea sa la Domnul: cele trei degete ale mâinii îi erau împreunate, ca și cum ultimul gest pe care îl făcuse fusese însemnarea cu Sfânta Cruce.
Am avut apoi binecuvântarea să merg și la Mănăstirea Tismana, unde m-am închinat la mormântul său. Am primit și volumele despre viața Cuviosului Gherontie, pe care le-am împărțit credincioșilor. Mulți dintre credincioșii din județul Vâlcea l-au cunoscut personal și pot mărturisi despre viața lui.
Eu rămân cu convingerea că a fost unul dintre acei oameni pe care Dumnezeu îi ascunde de ochii lumii și pe care puțini l-au înțeles, cât a fost în viață, cum şi-a trăit credinţa.
A fost un om trimis de Dumnezeu. Eu fac, oarecum, o asociere cu Sfântul Cuvios Gheorghe Pelerinul: un pelerin pe acest pământ care, oriunde a mers, a împlinit o misiune de la Dumnezeu. Așa îl văd: un adevărat om al lui Dumnezeu.
Prin întreaga sa viață, L-a mărturisit pe Domnul Iisus Hristos: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10, 32). În simplitatea sa și în ceea ce lumea socotea o nebunie, asemenea Sfântului Andrei cel nebun pentru Hristos, din Constantinopol, L-a mărturisit pe Hristos.
Felul în care se manifesta atrăgea atenția, însă aceasta era ținta duhovnicească: să înțelegi că dincolo de gestul exterior era cu totul altceva, o lucrare care te desprindea de lumea aceasta și îți îndrepta privirea spre cele cerești. Eu așa l-am văzut și m-am bucurat. Sunt convins că mă cunoaște și acum, acolo unde este, și că mijlocește pentru mine.
Pr. Victor Barbu,
Râmnicu Vâlcea
