Minunatul text cu valoare de mărturisire despre ajutorul primit de la Hristos, scris de Părintele Nicolae Steinhardt şi inclus în loc de prefață în volumul „Dăruind vei dobândi” are ca reper axial termenul evreiesc Dai lanu,utilizat în varianta sa originală ca stih sau refrenîntr-un cântec tradițional pascal iudaic. Autorul cărții, evreu trecut la Ortodoxie în temniţa de la Jilava, arată că poporul biblic îşi exprimă astfel recunoștința profundă în faţa numeroaselor şi marilor minuni, a binefacerilor aduse de Dumnezeu poporului Său, Israel, pentru fiecare ca pentru una, ca părţi care poartă fiecare în sine valoarea întregului, mărturisind succesiv că „de n-ar fi decât că […], destul ar fi spre a-L binecuvânta şi a-I aduce slavă” (1992, p. 9).
Cu nedisimulată admiraţie, textul de faţă porneşte de la reflecţia în oglinda Vieţii a modelului exemplar al Monahului Nicolae Delarohia, care nu doar că nu şi-a uitat rădăcinile evreieşti, ci le-a valorificat atât cât a putut spre a deveni un mărturisitor viu al Adevărului, în a arăta până la capătul zilelor sale prin ce l-a îndatorat Hristos Domnul, ca pe unul dintre „iudeii care au crezut în El”. Departe de a se constitui într-un simplu cadru sau pretext de mărturisire, Dai lanu reprezintă în fapt un model de trăire în cuvântul Celui Viu!
Îi sunt profund îndatorat lui Dumnezeu pentru Cuviosul Gherontie cel nebun pentru Hristos, pentru multele şi marile lucrări pe care le-a săvârșit şi mijlocit în viaţa mea şi a multora, dar mai ales…:
Pentru modelul viu de comuniune cu Dumnezeu pe care ni-l arăta ori de câte ori îl vedeam la rugăciune. Acesta a şi fost primul lucru cu care m-a impresionat extraordinar! Când se ruga în catedrală sau acasă cu noi intra imediat în duh de rugăciune, formele de manifestare a nebuniei pentru Hristos erau înlocuite aproape în totalitate de efortul pe care îl făcea spre a trăi comuniunea de slăvire a Domnului Slavei, din care ştia foarte bine că harul se revărsa şi peste noi. De aceea, prefera să vorbească puţin şi să se roage mult, iar efectele rugăciunii se simţeau concret, în cel mai scurt timp. De n-ar fi fost decât atât, ar fi fost de ajuns să vedem un model de trăire a chemării liturgice: „[…] toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.”!
Pentru că ne-a ajutat să vedem pe viu ce înseamnă şi cum se poate trăi în lume legătura dragostei cu Maica Domnului. Când vorbea despre Maica lui Hristos, adesea l-am văzut ducând mâna dreaptă la inimă. Era în inima lui, ca cea care i s-a revelat şi i-a vorbit în mai multe rânduri, care l-a izbăvit în situaţii-limită. Ne-a povestit nu o dată cum „Maica” – aşa o numea, era pentru el Unica Maică – i s-a arătat şi l-a învăţat ce să facă pentru a fugi dintr-un spital de psihiatrie, de unde el nu putea ieși decât printr-o minune. Există deja mai multe mărturii despre situaţii în care a rugat-o pe Maica Domnului să facă o minune, pentru ca cei care erau împreună cu dânsul să creadă. Şi a fost ascultat atunci şi acolo: candela de la icoana Maicii Domnului a început să se mişte singură! Era foarte dezamăgit şi insista asupra faptului că greșesc în credinţa lor cei care, deşi îşi spun creştini, nu o cinstesc pe „Maica”. De n-ar fi fost decât atât, de ajuns ne-ar fi fost pentru a ni se întări credinţa că nu-L putem cinsti cum se cuvine pe Fiul, dacă nu o cinstim pe măsură şi pe Maica Sa!
Pentru modelul de comuniune cu sfinţii, în care se afla. Avea un număr de sfinţi, aproximativ 20-30, la care se ruga zilnic, dimineața şi seara. De-a lungul anilor, am văzut că mai pomenea în rugăciune şi alţi sfinţi, mai adăuga şi sfinţi nou canonizați. Am avut astfel ocazia să-i vedem evlavia deosebită faţă de Sfântul Ştefan cel Mare, Sfinţii Martiri Brâncoveni sau Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, despre care, în 2023, i-a şi spus în vis unei persoane foarte apropiate să meargă la el în pelerinaj. Şi a arătat că ştie: la scurt timp a început pe acolo un nou război şi pelerinajele nu mai erau posibile. Odată, când a venit la noi cu o infecție la un deget, iar Monica i-a propus să-l ungă cu ulei de la candelele câtorva sfinţi, între care Sfântul Nectarie, Sfântul Efrem cel Nou şi Sfântul Ioan Rusul, Cuviosul a spus tare şi răspicat: „Sfinţilor, aceştia despre care a spus dânsa că sunteți sfinţi, acuma să vă văd!”. Şi sfinţii au lucrat grabnic vindecarea lui! Am înţeles ulterior că acel moment a fost mai mult pentru noi, ca să vedem… el trecuse în alte rânduri cu ajutorul sfinţilor peste probleme medicale mult mai dificile. Dacă n-ar fi fost decât atât, de ajuns ar fi fost nouă să vedem pe viu ce înseamnă îndrăzneala faţă de sfinţi, fraţii noştri din veşnicie, dar pe care parcă îi vedem de multe ori atât de departe…
Pentru dragostea jertfelnică faţă de credinţa ortodoxă şi faţă de Biserică, mărturisită întreaga sa viaţă, cu prețul a numeroase şi îndelungate suferințe. Viaţa în Hristos pe care a dus-o încă din adolescență i-a adus de la Dumnezeu revărsare de har, putere de mărturisire, dar suferințele nu au întârziat să apară. Scurta perioadă de stagiu militar, izgonirea din mănăstire (în urma Decretului 410 din 1959), persecutarea constantă prin intermediul unor instituţii ale statului ateu sau momentul în care i-a strigat liderului comunist al ţării faptul că, dacă nu va crede în Dumnezeu, cei din jurul său îl vor împușca i-au adus multe şi mari suferințe, toate doar pentru mărturisirea nestrămutată a dreptei credinţe! În contextul respectivelor persecuții şi pentru că, fiind văzător cu duhul, descoperea lucruri adesea anevoie de purtat de cei cărora le erau destinate, înainte, dar şi imediat după 1989, era primit pentru foarte scurt timp şi nu o dată în condiţii mai mult decât precare la mănăstiri. Cu toate acestea, nu l-am auzit niciodată să spună vreun cuvânt defăimător la adresa cuiva din Biserică. Dimpotrivă, se ruga pentru toţi clericii şi credincioșii, pentru toate „mănăstirile şi schiturile”, „de la vlădică la opincă”, trăind la superlativ ceea ce spunea cândva Sfântul Părinte Arsenie Boca, pe care l-a cercetat: „Să avem îngăduință faţă de neputințele oamenilor!”. Dacă n-ar fi fost decât atât, destul ne-ar fi fost să vedem cum se trăieşte şi mărturiseşte cu mult curaj şi cu toată ființa dragostea faţă de credinţă şi de Biserică, cum se dobândește putere pentru nejudecarea aproapelui, spre a primi plenar revărsarea efluviilor de har!
Pentru dragostea faţă de nevoința duhovnicească, ce se vădea – imediat ce-l cunoșteai – că este parte integrantă din viaţa sa. Ajunsese la nivelul la care nevoința îi era o bucurie, o căuta, o aștepta! A iubit cu toată ființa lui postul, rugăciunea, participarea la slujbe. Când i se spunea de suferinţa cuiva sau era solicitat să se roage pentru un bolnav ori pentru izbăvirea dintr-o altă încercare, Cuviosul Gherontie rar spunea ceva, foarte rar dădea sfaturi, în schimb îndemna la nevoință duhovnicească şi, mai ales, se ruga pentru şi alături de cel aflat în încercare. Nu întâmplător era mereu pe drumuri! La Crăciunul lui 2008, m-am ales cu o răceală foarte puternică, din cauza căreia nici nu am putut să mă ridic din pat câteva zile sau să merg la catedrală la Liturghia de la Anul Nou. Cuviosul a venit atunci lângă patul meu să se roage pentru mine, iar de la un punct m-a pus pe mine să rostesc anumite rugăciuni. Aşa culcat pe pat, cum eram, mi-a spus să zic cum pot! Altă dată, când ne străduiam să depășim o anumită încercare, a venit la noi şi s-a rugat şi a postit unul dintre posturile mari aproape cu post negru de lunea până vinerea, nevoință în care ne-a antrenat şi pe noi, dar numai pe cât a fost cu putință nouă. Avea vederea duhovnicească şi nu ne cerea mai mult decât puteam face, dar, ce-i drept, alături de el se putea face mult, mult mai mult. La câteva săptămâni s-a rezolvat admirabil şi problema noastră, ce părea de ani de zile fără rezolvare. Dacă n-ar fi fost decât atât, îndestul ne era nouă să vedem între noi un mult-nevoitor, care reconfirma zi de zi, prin viaţa lui, ceea ce Biserica învaţă de 2000 de ani!
Pentru că ne-a arătat câtă bucurie aduce în suflet împletirea rugăciunii cu milostenia. Deşi nu a avut niciodată nimic al lui şi era practic dependent de tot ceea ce primea, pentru propria viaţă şi spre a face la rândul său milostenie, Cuviosul era bucuros ori de câte ori putea ajuta pe cineva aflat în dificultate financiară, fără să-i ocolească pe săracii de la uşa bisericilor pe unde mergea. Amintesc aici doar preocuparea pe care o avea în special duminica dimineața de a pregăti ceva pentru săraci. Adesea îşi punea într-o plăsuţă câteva hăinuțe purtate anterior şi o sumă de bani, după mereu alte criterii, pe care nu le-am înţeles niciodată. Şi nici nu aveam cum, pentru că cerea în rugăciune şi era inspirat de Sus ce, cât şi cui să dea milostenie (aşa cum a făcut de la o vreme şi cu picturile sale). Era surprinzător nu doar în alegerea persoanelor pe care le ajuta, ci şi în modul în care proceda. După o vreme auzeam de vindecări făcute cu hainele pe care le dădea sau de rezolvarea de probleme financiare la cei care primeau de la el o anumită sumă de bani. Îi vedeam şi bucuria de a dărui! Era chipul milosteniei adevărate, cea care face să se înmulțească harul şi să se deschidă porțile raiului. Dacă n-ar fi fost decât atât, destul ne-ar fi fost să vedem pe cineva care, ajuns pe treptele de sus ale trăirii mistice, făcea milostenia după chipul lui Dumnezeu, Care dă „ca un boier, fără să fie strâns la mână”, după cum inspirat spunea într-un alt text Părintele Nicolae Steinhardt!
Pentru dragostea pe care o arăta faţă de sfintele slujbe, de comuniunea în Hristos şi în Biserică. Bucuria pe care vedeam că o are ori de câte ori se putea ruga în biserică era molipsitoare! Liturghia era ca viaţa lui! Se ruga în faţa iconostasului, în genunchi, cu mâinile ridicate, într-o trăire unică, neobosit, în pofida anilor care se adunau, susţinut permanent de harul Duhului Sfânt care îl locuia. Se pregătea cu mare grijă pentru împărtășirea cu Sfintele Taine, cu rugăciune şi post aspru, iar spovedaniile sale erau cutremurătoare. Se spovedea cu voce tare, zdrobirea de inimă îl făcea să ignore complet faptul că cei din biserică îi auzeau cuvânt cu cuvânt mărturisirea, ca a unuia care punea comuniunea cu Hristos mai presus de orice altceva. L-am văzut în numeroase rânduri spovedindu-se, cel mai adesea la actualul episcop-vicar al Clujului, Preasfinţitul Părinte Samuel Bistrițeanul. Nu m-a ocolit nici pe mine şi îi mulţumesc că nu s-a ruşinat de tinerețea preoției mele, iar trăirile pe care le-am avut la Spovedaniile sale, la Mănăstirea Tismana sau la Catedrala din Alba Iulia, mi-au rămas şi acum ca experienţe duhovnicești unice! Dacă n-ar fi fost decât atât, destul ne-ar fi fost să-l vedem pregătindu-se pentru veșnicie ca unul care deja o pregusta! Era precum Părinţii cei din vechime, care prin întreaga trăire din viaţa aceasta „şi-au zidit falnice morminte”, după un cuvânt bine-cunoscut al Cuviosului!
Acestea sunt doar câteva dintre cele pe care le-am văzut, auzit şi trăit alături de el, în cei aproape 22 de ani în care Dumnezeu a rânduit să-i fiu aproape pe Cale. Sunt gânduri de prețuire şi recunoștință, aşa cum sunt, de altfel, toate mărturiile de până acum despre acest mare şi grabnic făcător de minuni, Cuviosul Gherontie, fratele şi Părintele nostru: un Dai lanu înaintea Preasfintei Treimi!
Pr. prof. univ. dr. habil. Dorin Opriş,
Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia
Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca
