Cuviosul Gherontie a apărut în viața mea în iunie 2024, iar timpul parcă și-a schimbat curgerea de atunci, fiindcă pare imposibil să încapă într-un timp așa scurt atâta bogăție de lucrări.
Întâlnirea
În cel mai mundan mod, la sfârșitul lunii mai mergeam să ridic un colet de la un easybox de pe strada de lângă casă. La întoarcere, îmi atrage atenția pe trotuar ceva ce părea a fi o iconiță, cu fața în jos, foarte zdrențuită la colțuri, pe spatele căreia citesc: „Credința, pocăința, umilința, smerenia, bunătatea și Dragostea Dumnezeiască care le covârșește pe toate”. Sub text se distingea cu puțină dificultate numele Gherontie Cuviosul, de care nu mai auzisem.
Am luat-o cu mine, nu știu de ce. Deși merg la biserică și îndrăznesc să mă numesc practicantă creștin-ortodoxă, am avut mereu o distanță față de un anumit tip de pietate populară pe care printre altele o asociam și cu purtarea de astfel de iconițe. Cu toate acestea, la scurt timp după ce am ajuns acasă, am căutat informații despre Cuviosul. Deschid pagina web dedicată lui și, în primul rând, sunt foarte plăcut impresionată de design-ul siteului, citesc câteva mărturii, admir minunatele sale desene-picturi (de mică am iubit culoarea), privesc poze cu Cuviosul, zâmbesc, îmi simt sufletul parcă despietrindu-se.
Scriind, aș putea spune că aceasta este prima minune – faptul că am fost atât de spontan captivată de Cuviosul, simțind că am întâlnit un prieten tainic, adevărat și de mare ajutor. Am găsit după aceea texte din primul volum de mărturii și m-am mirat și mai mult să citesc, chiar la început, mărturia Înaltpreasfințitului Mitropolit Serafim, căruia îi port un respect deosebit. Aceasta a fost ca o pecete care nu a făcut decât să confirme ceea ce simțeam.
Ulterior, am citit cu mirare una din mărturii, în care Cuviosul aruncase o iconiță unei doamne. Aceasta rămăsese uimită din cauza gestului, iconița căzând cu fața în jos. Ridicând-o de pe jos, a văzut că era a Sfintei Xenia cea nebună pentru Hristos, sfântă despre care nu știam și a cărei icoană mi-a atras atenția într-o biserică cu totul specială, închinată Sfântului Ioan Rusul, la care am ajuns împreună cu soțul pentru prima oară pe 27 mai, cu trei zile înainte de a găsi poza Cuviosului. Icoana Sfintei Xenia îmi atrăsese atenția fiindcă era poziționată diferit de toate celelalte icoane, și anume cu fața spre altar.
Mormântul pierdut
La o zi după găsirea iconiței, am decis să intru în cimitirul din apropierea casei, unde este mormântul străbunicilor mei, dar și al fratelui bunicului (care, acum realizez, picta foarte frumos).
Deși cu ani în urmă mersesem la acest mormânt, au urmat câteva încercări fără folos de-a lungul timpului de a-l regăsi. Aveam niște indicații vagi de la familie care nu mă ajutaseră cu nimic. Ce-i drept, nici nu sunt un om foarte răbdător, poate dacă aș fi explorat meticulos aș fi găsit.
De data aceasta însă am intrat în cimitir având o foarte clară încredere că, avându-l pe Cuviosul Gherontie ca nou prieten, voi găsi ceea ce caut. Zis și făcut: am intrat în cimitir și ghidată de această încredere puternică, aproape palpabilă, am mers direct la mormânt, fără niciun ocol, ajungând la el în două-trei minute. Menționez că încă nu citisem mărturiile nenumărate legate de ajutorul Cuviosului în găsirea celor pierdute…
Tabloul
Citind în continuare mărturiile, deși toate sunt legate prin unitatea tainică a apartenenței la aceeași familie extinsă a Cuviosului, cu unele dintre ele rezonam mai puternic. Așa s-a întâmplat cu mărturia scrisă de domnul Emil Ene de la Galeria Romană. De curând călcasem pragul acestei galerii, unde văzusem o frumoasă expoziție de pictură, plecând de acolo cu gândul să revin.
Astfel, am fost bucuroasă (și în același timp tristă pentru că nu știam pe atunci nici de galerie, nici de Cuvios) să aflu de expoziția sa din 2021 și de cum a rămas acolo, prin mijlocirile Cuviosului, una din picturile sale. Fără să stau prea mult pe gânduri, cam la o zi-două după citirea mărturiei, am mers la galerie cu nădejdea să pot vedea această pictură.
La galerie era o altă expoziție plină de farmec, cu lucrări ale artistei Georgeta Năpăruș. Am făcut turul galeriei, admirând compozițiile, starea mea luminându-se treptat. La sfârșit, fiindcă nu am văzut expus la vedere tabloul pentru care venisem, mi-am luat inima în dinți și am întrebat-o pe simpatica doamnă de la galerie, Claudia, care, așa cum aveam să aflu, este fiica proprietarului galeriei a cărui mărturie mă purtase aici.
Aceasta, vizibil mirată de întrebarea mea, după un scurt schimb, mi-a arătat pictura dorită, care se afla într-o cameră ce nu era deschisă expoziției. Așa am ajuns înaintea uneia din bisericile sale cerești, cu mai multe turle, îngeri și cruci, în nuanțe de mov, galben, roz, cu totul minunată. Era așezată sus, deasupra unui dulap, iar sub tablou se vedeau niște cărți și, chiar la baza picturii, o revistă făcută sul pe care puteai citi cuvântul Daruri. M-am bucurat nespus și a rămas să ne revedem, avea toate volumele cu mărturii și voia să îmi împrumute din ele pentru a continua lecturile.
Am revenit curând, așa cum stabiliserăm, dar de data aceasta am ajuns în fața galeriei cu o stare nu foarte bună, fiind tulburată de unele gânduri și de faptul că trebuia să clarific mai multe aspecte față de mine însămi pentru a așeza o relație importantă din viața mea pe un făgaș mai sincer. A urmat însă o surpriză de proporții: Claudia mă aștepta cu un tablou înrămat, o reproducere atât de vie, încât părea proaspăt desenată, a picturii din galerie a Cuviosului, cu un passepartout alb și înrămat cu un bun-gust desăvârșit.
Mi-a spus că o ținea acasă pe perete, dar întrebându-l și pe Cuviosul, a simțit să îmi facă acest mare dar care îmi luminează acum nu doar casa, ci și sufletul. Îi mulțumesc și aici în scris. Și îndrăznesc să cred că, o dată cu pictura, am primit și darul prețios al începutului unei prietenii speciale.
Mama
Mărturia o scriu însă din alt motiv. Anul 2024 nu a început chiar blând pentru mine. În februarie, mama, care suferă de mult timp de diabet insulino-dependent, s-a îmbolnăvit de o gripă agresivă. Ea fiind o fire care nu prea cere ajutorul, nu am realizat gravitatea stării ei decât atunci când noaptea am auzit o bufnitură (mama locuind în apartamentul de sub al meu) și coborând la ea am găsit-o căzută pe hol și inconștientă. Pentru câteva momente am crezut că o pierd și am retrăit momentele de coșmar când, cu ani în urmă, a avut un episod similar, ajungând în comă diabetică.
Într-o stare de panică și agitație foarte mare, am chemat ambulanța împreună cu verișoara mea, care era acasă cu mine. Între timp redevenise conștientă, dar în continuare nu se putea ține pe picioare, era într-o slăbiciune extremă. Au urmat zile cu perfuzii și tratamente acasă, fiindcă refuzase ferm spitalizarea. În urma analizelor făcute atunci, doctorița cu care discutasem ne-a dat de veste că „un marker tumoral” nu a ieșit bine și că, după ce finalizează tratamentul gripei, trebuie să continue investigațiile. Cuvintele ei le-am simțit ca o sabie, o frică puternică m-a cuprins la gândul că ar putea fi ceva și mai rău.
Cam în două săptămâni, mama și-a revenit, simptomele gripei severe cedau. Nu a vrut să facă alte investigații, stabilind însă că va repeta după o vreme analizele, care ar fi putut fi dereglate de starea foarte rea în care se afla atunci. Analizele le-a repetat acum câteva zile, ocazie cu care mi s-a reactivat frica și, desigur, ce să fac altceva decât să îl rog atât cât am putut pe Cuviosul să ne ajute.
După aproape o săptămână de așteptare, azi (7 august 2024) au sosit temuții markeri, de data aceasta normali. Ca atâția alții înaintea mea, am „promis că voi da mărturie” dacă trece cu bine această încercare, deși cred că mai mult eu am avut nevoie să aștern aceste rânduri și să mă afiliez oficial acestei noi familii.
Mult rămâne nespus, este minunat câte se pot petrece în două luni de la intrarea în viața mea a acestui neprețuit prieten. Recunoștință și mulțumiri Cuviosului și tuturor prietenilor lui.
Dr. filos. Alina Stănescu,
București
