Înainte să îl avem pe Luca, prin 2006, se desfăşurau unele lucrări de reabilitare a cetăţii din Alba Iulia. În faţa Catedralei erau săpate şanţuri, iar undeva în apropiere era un fel de birt.
După prima mea întâlnire cu Cuviosul, la Radio Reîntregirea, începuse să ne fie teamă să ne apropiem de dumnealui, pentru că am înţeles ce om al lui Dumnezeu este. La această înţelegere a contribuit şi faptul că Înaltpreasfinţitul Andrei, pe atunci arhiepiscop la Alba Iulia, îl privea cu mare drag.
Într-una din seri, eu şi soţul meu mergeam spre catedrală, iar Cuviosul venea în sens invers, spre noi. Eram la o distanţă de vreo cincizeci de metri faţă de catedrală. El venea în felul lui caracteristic, de ziceai – dacă nu ştiai că este nebun pentru Hristos – că parcă e pe altă lume. În timp ce venea, ba înainta peste pământul scos din şanţ, ba trecea peste şanţ. Nu se uita înainte. Eu am zis către soţul meu: „Vai, uite-l pe Cuviosul! Oare o să ne salute când ne întâlnim?” Ne era teamă că nu o să ne răspundă la salut. Când am ajuns la o distanţă mică faţă de el, efectiv s-a întors. A fugit de noi. A făcut în fugă câţiva paşi, apoi dintr-o dată s-a întors din nou şi a venit direct la noi. Ne-a prins pe amândoi de mâini şi a zis: „Tinerilor, voi la rugăciune mergeţi!” Noi n-am mai putut spune nimic atât am fost de şocaţi de cum s-au schimbat lucrurile în câteva secunde.
Mai erau vreo 20 de minute până să înceapă slujba Vecerniei, aşa că a zis către noi să mergem să stăm pe o bancă, lângă troiţa din faţa catedralei. Apoi i-a spus lui Florin, soţul meu: „Tu să te duci să îmi cumperi o bere!” Florin a rămas şocat şi se gândea în acel timp să nu se smintească, ştiind că îi citeşte gândurile. Şi a zis. „Bine, părinte, mă duc!” Între timp, Cuviosul mi-a povestit mie nişte lucruri legate de un copil (noi eram căsătoriţi de peste zece ani şi nu aveam copii), despre bucuria vieţii, despre bucuria de a o trăi frumos, de a avea familie frumoasă.
La un moment dat, a scos de prin buzunare trei batiste, pline cu monede şi înnodate fiecare în parte. A zis. „Ia, soro, să numărăm banii!” Aveam senzaţia că nu pot să ţin pasul cu număratul. Dânsul se uita în altă direcţie, mai pleca de acolo sau povestea în timp ce număram. După ce am terminat, mi-a spus: „Acolo am atât, acolo, atât şi acolo, atât!” Până am terminat, a venit Florin, iar Cuviosul i-a spus: „No, frate, îţi mulţumesc de bere!” A băgat apoi mâna într-una din batiste, a luat nişte monede (ca un excavator) şi i le-a dat lui Florin pentru bere. Exact cât a costat, fără ca el să îi fi spus acest lucru (i-a numărat din curiozitate). Dealtfel nici nu intenţionase să îi ia bani pentru bere. Cuviosul însă nu a acceptat nicicum să nu plătească berea.
A zis apoi: „Urmează să mergem la slujbă, dar uitaţi-vă aici!” Şi tot ca şi cu batistele, a scos dintr-un buzunar un teanc cu icoane diferite. A luat la întâmplare una şi zis: „Uite, asta este pentru tine!”. Era o icoană cu Maica Domnului Ierusalimiteanca. A scos din celălalt buzunar, din alt teanc, o icoană identică, pentru mine. Apoi a mai scos din al treilea buzunar încă una, identică cu celelalte, şi a zis: „Asta este pentru al treilea! Să le păstraţi!” Ce am putut pricepe noi de aici, pentru cine era acea icoană?! Dar şi faptul că toate erau identice! Ne-am tot gândit.
La un an şi ceva am rămas însărcinată cu Luca. După ce s-a născut, i-am pus iconiţa sub pernuţă. El era al treilea! Nu ne-a spus nimic atunci, nici nu ne-a întrebat dacă avem copii. A fost doar căutarea şi dăruirea de icoane absolut identice, după ce ne-a trecut prin câteva probe… (Monica Costea, Alba Iulia)
