Când eram soră începătoare, având doi ani de mănăstire, Cuviosul poposise la noi la mănăstire câteva zile. Era prin 2006.
Într-o dimineață, avea o doză de bere în mână din care tot „gusta”, se veselea și exclama în mod repetat: „Ce bună e, dragă!”. În mod evident venea spre mine, făcându-mă atentă la ceea ce face. În mintea mea au răsărit gânduri de îndoială și judecată. Gândeam că un om cu viață creștinească aleasă nu ar face așa ceva și că probabil nu e chiar așa sfânt cum gândesc oamenii.
La un moment dat însă, zâmbind, îmi arată berea și mă întreabă dacă e deschisă sau nu. Într-adevăr berea nici nu era desfăcută, iar Cuviosul doar mima faptul că ar bea din ea. Dar lecția a venit când mi-a arătat cu mâna spre cap, zicând ceva amestecat de genul, nu mai judeca după aparențe. Acesta a fost modul discret al Cuviosului de a mă corecta.
Altădată, l-am întrebat cum să ne smerim. A ocolit mult răspunsul, făcându-se că nu mă aude. Apoi, sub formă de glumă, dar foarte apăsat, mi-a spus: „Taci, taci din gură, smerito!”. Pe moment am considerat că nu a vrut să îmi răspundă, dar mai târziu am înțeles că tocmai tăcerea era răspunsul.
Rasofora Ecaterina,
Mănăstirea Dintr-un lemn
