Pe Cuviosul Gherontie l-am întâlnit prima dată la începutul vieţuirii monahale; a fost o întâlnire de cel mult o jumătate de oră, dar nu ştiam cine este. Nici acum nu înţeleg de ce, fiind la o ascultare mai izolată, am intrat în vorbă cu dânsul.
Mi-a rămas în minte doar expresia unui chip blând şi a unui zâmbet inconfundabil. Următoarea dată, şi ultima, a fost când a venit în mănăstirea noastră cu câteva cunoştinţe de-ale dânsului. Am trecut pe lângă întregul grup salutând şi am intrat în biserică. Acum regret nespus că nu am rămas măcar să îl privesc!
Întâmplarea pe care vreau să o relatez s-a petrecut în anul 2019. Cu ocazia unui drum în afara mănăstirii, am primit de la o maică primele două volume cu mărturii despre Cuviosul, ca să mă uit prin ele, că aveam un timp la dispoziţie. Eram într-o stare sufletească apăsătoare şi nu îndrăzneam să merg la spovedit; era duhul akediei, care îmi paraliza orice iniţiativă duhovnicească. M-am rugat cu cuvinte simple: „Cuvioase, iartă-mă că îndrăznesc, dar dacă ai putere să mijloceşti, fă să ajung în seara aceasta în scaunul de spovedanie!”. Ştiam că am puţine şanse, omeneşte vorbind: urma să ajung seara târziu în mănăstire, părintele era în altar, dar, mai ales, rămânea lipsa mea de imbold interior.
Imediat ce am intrat pe poarta mănăstirii, o maică m-a anunţat că mă caută părintele pentru o problemă. M-a săgetat la inimă, pentru că am realizat că se leagă lucrurile. Am mers în biserică şi imediat ce am intrat, am întrebat de părintele, care era… chiar în locul unde spovedeşte de obicei! Aşa că, având inima cât un purice, m-am aşezat la uşă şi am aşteptat să iasă persoana care era înăuntru. Mă simţeam ca prorocul Avacum, luată de părul capului şi dusă dintr-un loc în altul.
Imediat ce locul s-a eliberat, părintele m-a văzut şi m-a chemat. Între timp, starea mea se schimbase. Cuviosul făcuse totul ca să mă ducă la scaunul de spovedanie, realizam acest lucru, dar rămânea ca şi eu să fac partea mea. Tot el a lucrat şi mi-a dat curaj ca, după ce părintele mi-a comunicat motivul pentru care mă căutase, să cad în genunchi brusc şi să îl rog să mă spovedească. I-am relatat şi cum am cerut ajutorul Cuviosului Gherontie (ştiam că are evlavie la dânsul), iar în urma dezlegării primite, am plecat împăcată şi zburând parcă. Aceasta a fost mica mea „minune”, care m-a convins de sfinţenia acestui om. Dar lucrurile nu s-au oprit aici!
Acelaşi lucru mi s-a întâmplat şi când citeam al treilea volum cu mărturii. Aveam exact aceeaşi problemă şi trăgeam de timp. I-am zis Cuviosului, privindu-i imaginea luminoasă de pe coperta cărţii: „Doar nu o să faci acum o minune asemănătoare cu prima, că ar fi prea de tot! Sigur nu merit să mă ajuţi încă o dată, doar mi-ai arătat ce am de făcut!”. Ştiam însă că în adâncul meu nădăjduiam să se repete ceea ce se întâmplase prima dată.
Mergând la slujba de seară, cum am ajuns în biserică, părintele duhovnic a ieşit din altar, ca să meargă să spovedească un preot venit la mănăstire pentru asta. Iar „mi s-au aprins beculeţele”. Nu cumva?… Între timp, mi se dăduse să citesc ceva, momentul se apropia şi eu nu ştiam ce să fac: să citesc sau să plec după părintele? Şi atunci, o maică, aducându-mi lumânarea pe care urma să o folosească citind în mijlocul bisericii, mi-a spus zâmbind că mi-a adus o lumânare mai lungă; ea pregătise iniţial una folosită şi mai scurtă, crezând că va citi ea. Mi-am zis atunci: „Ce mai vreau? Părintele a ieşit din altar, o altă maică se pregătise să citească înaintea mea; mai vreau mai multe semne?”. Molitva era începută, am ascultat-o şi apoi, prin mila lui Dumnezeu, m-am spovedit.
Poate nu e o „minune” mare. Minunea „mare” a altcuiva poate să fie „mică” pentru tine dacă nu te mişcă. Sau ce e mic pentru altul poate să aibă răsunet mare în sufletul tău. Pentru mine a însemnat o confirmare a puterii de mijlocire a Cuviosului Gherontie.
Fie să mijlocească pururi pentru noi!
O monahie
