Nu știu ce e de folos sufletului meu
În momentele de luciditate, care urmau căderilor interioare, când mintea mea se învolbura mișcată de greutăți, revolte și neputințe de diferite feluri, reluam aceleași concluzii: dacă pot cere ceva, nu știu ce să cer, nu știu pentru ce și cum să mă rog, nu știu cum să primesc ceea ce vine spre mine, nu știu ce este de folos sufletului meu.
Că lucrurile lui Dumnezeu se fac prin oameni era o lecție pe care o exersasem din adolescență. Tot oamenii, fie și fără cele mai bune intenții, au contribuit să întâlnesc și să trăiesc lucrarea lui Dumnezeu cu noi pe care o revărsa prin Cuviosul Gherontie. Așa am ajuns la Tismana, la 9 noiembrie 2023: după un parcurs de întâmplări dureroase, personale și profesionale, care mi-au ocupat gândurile, au născut spaimă, insomnii și în a căror furie simțeam că mă pierd.
Ca mulți alții, nu auzisem de Cuviosul Gherontie atunci, nu știam ce voi întâlni la mănăstire, nici nu speram că voi afla acolo un atât de neașteptat ajutor. A fost atunci ideea unei prietene, care îmi văzuse starea și, pentru că se spovedea de mai multă vreme la Părintele Vartolomeu și îi știa harul, m-a luat să îl cunosc, pentru un cuvânt de mângâiere. În aceeași zi am mers și la mormântul Cuviosului. Acolo, în respirația mănăstirii, am încercat să pun în cuvinte ce mă preocupa și ce simțeam încă de mai devreme: nu erau importante doar neliniștile mele, frica teribilă, umilințele și disconfortul prin care treceam. Într-o măsură și mai mare mă preocupau luptele celor de lângă mine, nedreptățile pe care trebuiau să le suporte cei buni și drepți, lipsa de speranță a multora, din profesie și din afara ei, cei care se retrăgeau tăcuți și umiliți din calea unor nevrednici.
Fiindcă eram într-un proces legat de un concurs de promovare, conștientă însă de puținele șanse pe care le aveam de a întoarce rezultatul, cu binecuvântare de la părintele duhovnic am făcut doar minimul necesar (redactat acte, angajat apărător) și am lăsat să curgă totul de la sine. Exact în aceeași zi m-a sunat dna avocat. Era ceva legat de contractul de asistență juridică, dar acel telefon mi-a confirmat că va merge mai departe.
Am plecat spre casă, fără ca starea să mi se schimbe esențial. Nici nu îmi amintesc prea bine discuțiile, dar surpriza a venit noaptea: în noaptea aceea a început vindecarea.
Doamne, Iisuse Hristoase…
Cu aceste Cuvinte a început vindecarea! M-am trezit în toiul nopții rugându-mă. Mai precis Cineva mă silea să mă rog și să nu mă opresc. Îmi „lega” mintea de cuvintele rugăciunii. În vremea asta a rugăciunii „silite”, mintea mea se forța să iasă din iadul deznădejdii și dobândea intervale de liniștire. Îmi era teamă să mă opresc și nici nu mă puteam opri, pentru că puterea aceea care nu era voința mea mă făcea să reiau Cuvintele vindecătoare. Eram încă înspăimântată. Această continuă repetare era singurul ajutor pe care mă puteam sprijini în prăpastia de spaimă și neliniște în care mă aflam. L-am întrebat pe părintele duhovnic cum să primesc această rugăciune și mi-a răspuns, cu discreția obișnuită: „Ca un dar de la Dumnezeu!”. Am înțeles ulterior că și sfinția sa îl prețuia pe Cuvios, cunoscându-i darurile.
La scurt timp am început să simt o mare părere de rău și să mă învinovățesc pentru momentele când, în concentrarea muncii sau a preocupărilor de tot felul, mă îndepărtam de rugăciune. Așa am devenit conștientă că, în profesia mea, oricât aș fi încercat să o păstrez permanent cu mine și să mă bucur de prezența Numelui vindecător, mintea va fi obligată să se concentreze pe problemele altora. Când am revenit la Tismana, la câteva săptămâni, i-am cerut sfatul maicii M. – care ne făcuse cadou fotografia, acatistul Cuviosului, cărți cu mărturii despre viața și relația sa cu oamenii, de fapt, adevărate pilde de pedagogie creștină – cum ar trebui să procedez. Mi-a oferit răspuns. Păstrez cu mine cuvintele ei de atunci: „Dumnezeu e mai aproape ca respirația!” și chiar un simplu „Doamne” rostit din inimă e o rugăciune. Avea pregătit și un dar pe care ni l-a dat după ce i-am cerut sfatul: icoana Sfântului Siluan împreună cu Sfântul Serafim, de o parte și de alta a Mântuitorului.
Deznădejdea nu dispăruse însă, nici judecata ori osândirea celuilalt, dar treptat se risipea spaima. Cu toate astea, nu îmi găseam liniștea. Între timp, a trecut la Domnul și Părintele Vartolomeu, nu venea nicio veste bună de nicăieri, ci doar încrâncenări și umilințe, inclusiv de la oameni care se manifestaseră, la un moment dat, în sens contrar.
Trecuse aproape un an de când ajunsesem la Tismana. Suportam cu greu naveta pe care o făceam de mai bine de 11 ani, dar îmi propusesem ca abia după ce ajung acasă să mă ocup de problemele de sănătate. În toamnă a venit soluția de respingere a acțiunii privind promovarea. Totul părea că stă împotrivă. Și cu toate astea, ceva s-a întâmplat: m-am liniștit. Nu mai așteptam nimic bun, dar m-am liniștit.
Supersonic
Chiar în noaptea dinaintea ultimului termen de judecată din procesul privind promovarea, l-am visat pe Cuvios, care îmi spunea să mă pregătesc. Nu știu dacă îmi vorbea bucuros de un „zbor supersonic” sau „să mă pregătesc să conduc supersonic”, nici nu am luat acel vis în serios; privind însă înapoi, exact așa s-a întâmplat, evenimentele au început să se deruleze cu repeziciune.
Pe rolul instanței mai aveam o acțiune, prin care contestam soluția de respingere a transferului. Naveta, de atâta vreme, mă epuizase, aveam nevoie de timp și pentru copilul cel mic. Eram deja copleșită de o luptă surdă și mă amăram cu formularea de note scrise în dosar, în care prezentam jurisprudență și reluam motive. M-au încurajat atunci să insist și m-au sprijinit trei colegi. Nădejde însă nu mai aveam, am refuzat inclusiv să urmăresc soluția pe portal, dar, așa cum aveam să aflu, erau alții foarte atenți la astfel de procese.
Într-o după-amiază din octombrie, am primit un apel telefonic de la o colegă, care mi-a adus vestea cea bună: acțiunea a fost admisă și voi veni acasă. Se împlinea aproape un an de când fusese respinsă administrativ cererea de transfer. În judecarea contestației, completul a amânat inițial pronunțarea și a ajuns, în final, la o soluție de admitere. Același complet care judecase și contestația privind promovarea. Veneam acasă, așadar. Era cert. Cu grija că oamenii care mi-au fost atât de aproape acolo, în locul de unde plecam, nu vor fi copleșiți ulterior de sarcini, cu speranța că le vor veni noi colegi, prin promovare, am cerut să mai rămân aproape trei luni. Mă înscrisesem și eu, de altfel, la noul concurs de promovare, alegerea fiindu-mi sprijinită și de sfatul maicii M. de la Tismana.
La 1 februarie 2025 am revenit acasă, prin transfer, iar la 1 martie am promovat. În aceeași lună am fost invitată să susțin o conferință la București, la facultate, apoi la Madrid, am reușit să finalizez articole și să reiau proiecte de cărți. Eram, într-adevăr, slăbită fizic și psihic, bulversată de accelerația schimbărilor, al căror impact îl resimțeam în efortul de concentrare. A trebuit să mă adaptez rapid la tipurile de personalitate ale colegilor cu care a trebuit să colaborez, să depășesc provocările, să pun în practică diferite stiluri de interacțiune, să exersez alte perspective și să mă informez. În esență, este și asta parte din frumusețea creației. Nu așa făcea și Cuviosul în pedagogia nebuniei pentru Hristos?
Crinul păcii
Eram încă la vechiul serviciu, nu vorbeam despre trăirile mele, știam că urma să plec, dar nu am revenit acasă înainte de a repeta drumul la Tismana cu două colege, care au acceptat să facem împreună călătoria. Ar trebui să spun că mi-au fost mai mult decât colege, îmi sunt prietene, în sensul în care prietenia rămâne o legătură sufletească, dincolo de spațiu și în ciuda timpurilor. Le cunoșteam marea pasiune pentru flori, pe care le îngrijeau inclusiv la serviciu – cred că le-am și necăjit un pic pentru că, într-o vară, pe când erau în concediu, nu m-am ocupat să le ud. Am ajuns la mănăstire cu bomboane și câteva daruri.
Stăteam lângă crucea Cuviosului Gherontie, iar în fața mormântului era colega mea de birou, de care știam că își făcea griji pentru mine. Poate citisem că așa procedau cei care au mai venit la Tismana sau așa mi-a venit un gând atunci, nu știu de ce i-am cerut eșarfa să o așez pe cruce. După ce am pus nelipsitele bomboane pe mormânt și am rămas un timp în liniște, am luat eșarfa, care părea dintr-odată mai grea și, fiindcă nu puteam altfel, am „aruncat-o” spre prietena mea. În momentul în care a ajuns la ea și a prins-o, din eșarfă a căzut o floare albă. În fața ei. Tocmai când se gândea cu tristețe, după cum ne-a mărturisit la scurt timp, cum de nimeni nu i-a adus o floare Cuviosului, de ce nu sunt flori pe acel mormânt.
Cealaltă prietenă a recunoscut și floarea – era crinul păcii, alb, strălucitor și vibrant. L-a păstrat și l-a prețuit ceva timp de atunci. Era uimită, ne tot întreba dacă noi am văzut ceva pe cruce, nu știa de unde apăruse, cum nici eu nu știam, pentru că nu observasem floarea anterior, când am așezat eșarfa, ci pur și simplu „răsărise” inexplicabil. Mi-am amintit de descrierea raiului de către Cuvios, despre care mărturiseau cei care l-au cunoscut că povestea, de frumusețea de nespus a florilor de acolo.
La următoarea vizită, în ianuarie, ne-am întors cu crini ai păcii în ghivece (niciuna însă ca cea „primită” atunci), pe care prietena noastră dorea să îi lase pe mormânt. De parcă știa ce urma să se întâmple, maica M. ne-a avertizat să nu ne mirăm dacă vin alții și iau florile. Pentru că așa era Cuviosul, dăruia imediat tot ce primea. Și exact așa s-a întâmplat: am plecat pentru câteva minute de acolo și, când am revenit, aproape de mormânt era deja un domn însoțit de o măicuță, cu floarea în mână. Întrebat de ce a luat-o, i-a răspuns prietenei mele că așa proceda și așa ar fi vrut Cuviosul.
În apropierea Paștelui, când nu mai eram împreună, am primit o fotografie de la fete: fuseseră să se împărtășească.
Calea
Cărțile de mărturii ale celor care l-au cunoscut pe Cuvios și pe care am început să le cumpăr în vizitele la Tismana, să le citesc și să le recitesc, asta mi-au arătat, în limitele puținei mele înțelegeri – care este Calea, cum trebuie mărturisit Adevărul și care este izvorul Vieții. Sau, în traducerea mea săracă de acum, rugăciune, răbdare sau perseverență, cu riscul de a trece drept nebun, și sacrificiu, ca măsură a dragostei.
Privind din nou în urmă, îmi amintesc și de „corecțiile” pe care le-am primit pentru superficialitate sau lipsa mea de răbdare. Tot la Tismana eram, la pomenirea de 6 ani, așteptând la o coadă care se formase la mormânt. Ajunsesem după-masă, spre final, și încă era multă lume. După cum spunea măicuța M., „Cuviosul continua să cheme oamenii la el!”. Se înainta cu greu, cei veniți mai rămâneau câteva clipe în genunchi, pe unii din cei care așteptau îi vedeam calmi, citind din Acatist, iar eu îmi îndreptățeam starea cu ce spunea o prietenă care a mers în alte pelerinaje: pentru a nu-i face pe ceilalți să aștepte, erau persoane care îi atenționau în mod special pe pelerini să țină cont și de alții, să nu zăbovească. Îmi pierdusem răbdarea și comentam deja despre cum ar trebui să fie. Lângă mormânt se afla atunci o maică liniștită, care mi se părea că nu dă mare atenție la ce se întâmpla în jur. Când am ajuns însă în dreptul crucii, tocmai mie mi-a făcut observație să nu stau prea mult, să las și pe alții… Nici nu aveam de gând, dar ar trebui să pricep acum că era o „îndreptare” meritată, că lipsa mea de răbdare și judecata superficială sunt piedici în a vedea limpede persoana celui în nevoie și de a înțelege adevărul.
Am revenit la Tismana cu familia mea, cu alți prieteni. De fiecare dată, am primit o bucurie, un dar de apropiere și de mulțumire. La ultima vizită mi-a părut rău că nu mai aveam o sticlă în plus să pun agheasmă, că nu m-am gândit să aduc recipiente să iau ulei de la candelele de pe mormânt. Nu am spus nimic, doar m-am gândit; înainte de plecare, maica T. a venit grăbită și veselă cu daruri de la maica M.: apă și ulei sfințit.
Ajutorul rapid al Cuviosului Gherontie l-am simțit și când fiica mea a avut un examen de admitere, piedicile tehnice fiind depășite în ultimele momente.
În fine, nu știu ce urmează, cred însă că o să primesc „cele de folos sufletului meu”. Mi-e teamă să nu mă arăt nevrednică. Sunt zile în care îmi doresc să renunț la ceea ce fac, însă apare de nicăieri un îndemn neașteptat, adesea de la un necunoscut, care îmi amintește că trebuie să continui, în lumea aceasta, a cărei înțelepciune este nebunie înaintea lui Dumnezeu. Cu mine am acum fața luminoasă a Cuviosului nebun pentru Hristos din fotografiile de la Tismana. Și pare, câteodată, că această Nebunie e singura Cale.
Alina-Mihaela G.,
Craiova
