Preţul laudei…
Într-una din zilele prunciei mele teologice – din păcate nici acum încheiată – mă aflam în trapeza de Dumnezeu păzitei Arhiepiscopii din Alba Iulia cu una dintre surorile vieţuitoare acolo, în prezenţa Cuviosului Gherontie. Această trapeză, mai exact bucătăria, ne-a fost nouă, seminariştilor şi studenţilor, templu de rugăciune, laborator al mântuirii, atelier de învăţare şi exersare a „sfintelor virtuţi”, avându-l ca oficiant, maestru şi învăţător „de şcoală veşnic nouă”, o şcoală contemporană cu veşnicia, pe Cuviosul Gherontie cel nebun pentru Hristos.
În această bucătărie, alături de sora-monahie, Cuviosul Gherontie se transforma în cascadă şi explozie de rugăciune, însoţită de o bogată şi amplă manifestare gestuală – tipică nebunilor pentru Hristos. Crezând că sunt suficient de discret şi că Bătrânul învăţător e cufundat total în rugăciune şi „nesimţitor” la lumea în care ne mişcăm, într-un gest de o rară prostie îi şoptesc maicii-surori că în aceste momente de maximă „agitaţie mimico-gestuală” rugăciunea Nebunilor-preaînţelepţi îşi atinge maxima trăire şi sfinţenie.
Brusc, Cuviosul se opreşte şi o întreabă pe maica-soră ce am zis. Nu mai reţin care dintre noi a trebuit să mărturisească neghiobia scursă de pe buzele mele. La auzirea acestei laude inadecvate, Cuviosul Gherontie slobozeşte cu năduf şi tânguire un oftat dureros.
Preţul acestei laude imbecile nu s-a lăsat neplătit. Niciun dulap şi nicio suprafaţă n-a rămas nelovită cu forţă de preacinstitul lui cap – acel cap ce ne-a binecuvântat mereu în numele Preasfintei Treimi. N-am putut stăvili forţa şi loviturile, deşi încercam cu maica-soră, cu palmele, să-l cruţăm de durerea pe care şi-o provoca cu atâta înverşunare.
Scuipături, mototolire…
Într-una din zile, aflându-mă cu el în chilia unui preot slujitor al Catedralei din Alba Iulia, şedeam cu el la aceeaşi masă. Nu mai reţin exact ce făcea, dar cel mai probabil se nevoia cu pictatul Ierusalimului ceresc. Nu puţină silinţă mi-am dat să-i fac un portret pe o bucată de hârtie, de care, la final, eram foarte mândru.
Cuviosul se uită la desen şi începe… execuţia. Scuipături şi mototolire. Înaintea actului final, pe care părintele slujitor l-a intuit la timp, foaia cu preacinstitul lui chip schiţat de mine îi este smulsă Cuviosului dintre degete şi distrusă, apoi aruncată în coş. Actul final? Recuperarea şi îndesarea propriului chip, mototolit, în propriii lui chiloţi.
Adânc de smerenie despre care noi citiserăm în cărţi şi despre care auziserăm vorbindu-se de la alţii.
Dr. teol. Cristian Sibişan,
München
