Când aveam ispite, găsea întotdeauna metoda ca să ne ajute şi să ne liniştim sufletul. Avea cuvinte de îmbărbătare, de ajutor, de întărire, de mângâiere, pe care ni le spunea cu multă iubire, cu putere, ca să ne ridice sufleteşte. Am văzut că făcea glume, dar asta doar când era lume. Cu mine a fost extrem de serios. Şi la rugăciune. Când era cu mai mulţi, parcă dinadins făcea – să-i zicem – circ, dar când eram numai cu el, nu făcea asta. Întotdeauna vorbea foarte serios cu mine.

În biserică, mergea şi se închina la icoane, apoi se ducea fie în naos în partea dreaptă, fie în pronaos, lângă mormântul Sfântului Constantin Brâncoveanu. Odată l-am văzut că făcea tot felul de gesturi: se scărpina, trăgea hainele de pe el, în prezenţa oamenilor. I-am făcut semn cu mâna să se potolească, iar el mi-a răspuns tot printr-un gest discret că ştie ce face! Am observat că era o diferenţă cum se comporta când era lume şi când eram doar eu cu el. Ne mai spunea în anumite perioade şi cum să ne rugăm, cum să postim.

Ne cunoştea familia şi se ruga pentru toţi atunci când apăreau ispite, încercări. Eu sunt dintr-o familie ca a Sfântului Constantin Brâncoveanu, cu 11 copii. Mai am o soră aici, la mănăstire, căreia înainte de călugărie, de fiecare dată când venea pe aici, Cuviosul îi spunea „Căprioara, căprioara!”, dar noi nu am băgat de seamă. La călugărie, a primit numele Tavita. O soră de-a noastră, de acasă, pe care o cunoştea şi Cuviosul şi care l-a auzit, i-a amintit: „Nu ştii că tot căprioară îţi spunea Cuviosul?”.

Îmi amintesc că la un moment dat i-a spus unui frate de-al meu, care avea probleme cu soţia: „Dacă vrea să plece, să plece!”. Cuviosului i se descoperise că ea era deja cu altul şi nu mai era cale de întoarcere la fratele meu. Asta fiindcă el nu era pentru ca oamenii să se despartă. Mai zicea Cuviosul: „Ce nu se poate, nu se poate!”. Când mai veneau de-ai noştri la mănăstire, îl auzeau toată noaptea rugându-se. Bătea metanii, se ruga tare.

Aveau cu toţii mare evlavie la el şi ţineau la cuvântul lui. Şi acum, că a trecut la Domnul, la fel este. Avem un nepot bolnav şi am fost cu el la mormântul Cuviosului, la mănăstire la Tismana. Am plecat cu mare groază că mi-e foarte rău pe maşină. De data aceasta n-am avut nimic – nici la dus, nici la întors.

Monahia Minodora