Încep prin a-mi recunoaşte laşitatea de a nu fi scris mai devreme rândurile acestea, căci Dumnezeu a lucrat prin Cuviosul o minune „salvatoare” acum mai bine de un an, arătându-mi cât de MARE E DUMNEZEU şi cum se preaslăveşte prin sfinţii Săi, chiar şi pentru cei mai păcătoşi şi nevrednici dintre noi.

Mi-e greu să-mi găsesc cuvintele, considerând că orice aş scrie sau oricât, nu voi putea surprinde întru totul complexitatea şi importanţa a ceea ce am trăit cu ajutorul Cuviosului, mai cu seamă că nu am fost un apropiat al acestuia.

L-am întâlnit pe Cuviosul Gherontie în noaptea de Înviere a anului 2011, în biserica Sfintei Mănăstiri Tismana. Era trecut de ora 01:00, iar eu mă aflam în dreptul raclei Sfântului Nicodim, ascultând slujba, când o maică l-a ghidat pe Cuviosul prin mulţime până lângă mine. Dacă nu greşesc, avea un pulover albastru, tricotat şi cu câteva numere mai mare şi o cruce mare de lemn la gât. În primul moment, am crezut că e un preot pensionat, cu ceva labilităţi emoţionale, căci părea pur şi simplu din altă lume şi-mi stârnea sentimente puternice de milă. Culmea e că mi se părea că şi pe dumnealui tot mila îl încerca la adresa mea, ba parcă mai multă decât mă încerca pe mine.

S-a aşezat în genunchi chiar în spatele meu şi-mi amintesc cât de stânjenită eram că mă aflam în faţa dumnealui, însă mi-era pur şi simplu prea ruşine să îl rog să facem schimb de locuri. Da, ruşine e cuvântul potrivit pentru ceea ce am simţit atunci. De altfel, de fiecare dată când l-am întâlnit, m-am simţit stânjenită şi cumva nevrednică să-i stau în preajmă. Sper să nu greşesc, dar reţin că i-am şi dat ceva bănuţi de pomană într-un moment în care l-am văzut liniştit, căci neştiind cum va reacţiona – auzisem că este imprevizibil – mi-era teamă să-l abordez.

Era ca şi cum, fără să spună un cuvânt, fără măcar să-şi ridice privirea din pământ, mi-ar fi expus toate păcatele ascunse în sufletul meu, făcându-mă să mă simt „mică”, prea „mică” să am curajul să-i vorbesc. Cu toate astea, mărturisesc că nu am asistat la niciuna din ghiduşiile pentru care era recunoscut, ci mai degrabă în preajma mea l-am simţit plin de milă şi cu o smerenie ce mă emoţiona adesea până la lacrimi.

Avea aşa o curăţenie sufletească de copil şi totodată o „nebunie”, care mă bulversau ori de câte ori Bunul Dumnezeu mi-l scotea în cale. Chiar m-am întrebat uneori în sinea mea dacă nu cumva aşa s-or fi purtat în trecut acei sfinţi nebuni pentru Hristos, despre care citim acum cu evlavie şi admiraţie, dar pe care poate dacă i-am fi întâlnit atunci în carne şi oase nu am fi putut să îi recunoaştem.

E.T.A