Despre Cuviosul dau mărturie în fiecare zi, cu recunoștință în fața lui Dumnezeu, însă în mod public este pentru prima dată. Mi-a fost dat să-l văd pe Cuviosul Gherontie (nu pot spune să-l cunosc) la începutul anilor 2000, în perioada facultății, când deseori era la catedrala din Alba Iulia.
Pentru noi, ca studenți la teologie, ca tineri, era o prezență inedită, care inițial părea diferită sau ușor neconformă cu așteptările noastre de la modul cum se făcea rugăciunea. Ulterior am înțeles că rugăciunea ca stare este diferită de la om la om, iar Cuviosul întruchipa rugăciunea continuă. Făcea gesturi elaborate, își împreuna mâinile sau le ridica spre cer, mereu cu o bucurie și o trăire care nu erau din lumea asta.
Uneori, ne întâmpina cu bucuria serafică a unui părinte iubitor, care își așteaptă copiii acasă, la un eveniment important al familiei (așa era rugăciunea pentru Cuviosul – o trăire continuă). Alteori, când nu ajungeam de la început, ne scruta cu privirea și zicea: „Haideți, haideți dragă, că a început!”. Mereu îmi vin în minte cuvintele acestea și îndemnul Cuviosului, prin care ne invita să fim părtași la viața în Hristos fără preget, fără întârziere… pentru că „a început”. Toate acestea le spunea zâmbind cu duioșia unui bunic și bucuria inocentă a unui copil.
Timpul a trecut, studiile s-au încheiat, nu mai mergeam atât de des la Catedrală, ci în parohia unde ne mutasem, iar după un timp, când am mai revenit, nu l-am regăsit pe Cuviosul… după un timp am aflat că a plecat. Gândind retrospectiv, mă simt atât de binecuvântată că „o clipă” din viața mea am trecut pe lângă un sfânt sau, dacă mă gândesc mai bine, chiar mi-a zâmbit acest sfânt, pe care eu îl percep și-l numesc „cel mai duios cuvios”. Viața a continuat cu binecuvântări, dar și cu încercări pentru familia noastră.
În anul 2012, fiica noastră cea mare, Maria, de doar opt ani, a plecat la Domnul (s-a născut și a plecat la Domnul în aceleași luni ca și Cuviosul, doar datele şi anii diferă)… Durerea a fost de nedescris, dar Dumnezeu ne-a trimis spre mângâiere, după un an, o altă fetiță, care este „după chipul și asemănarea” Mariei, pentru că Dumnezeu nu rămâne niciodată dator și… pentru că odată „mi-a zâmbit Cuviosul”. Mai târziu, mama mea a plecat și dânsa la Domnul (în aceeași lună cu Cuviosul), iar tatăl meu s-a îmbolnăvit foarte tare. A fost un an tare greu (doar un an a mai trăit după moartea mamei), timp în care îi puneam peste tot o poză cu Cuviosul: în portofel, în cutia în care își ținea medicamentele, în buzunare, sub pernă… deși nu-l puteam ajuta prea mult, îl rugam pe Cuviosul să-i dea liniște și răbdare în suferință. Așa cum am spus, acel an a fost foarte greu, dar l-am avut alături pe Cuviosul.
Anul trecut (2024) am fost diagnosticată cu cancer, o altă încercare care, surprinzător, nu m-a demoralizat chiar așa de tare (cu excepția primirii diagnosticului). Aveam dureri destul de mari, eram după nici un an de la moartea tatălui meu, dar întâmplarea a făcut să mă întâlnesc în acest timp cu colega şi prietena mea Monica Opriș, care de fiecare dată m-a susținut și m-a încurajat și personal, și profesional (ca de altfel și părintele Dorin). Ei bine, cu o îmbrățișare, Monica mi-a actualizat „stocul” cu pozele și nelipsitele bomboane de la mormântul Cuviosului și mi-a „reconfigurat traseul” spre dânsul, încredințându-mă că voi trece și peste asta, îndemnându-mă să pun poza Cuviosului pe tumoare. Pentru o clipă (doar) mi s-a părut ușor nefiresc, dar, știindu-l pe Cuviosul, am convingerea că mi-ar fi spus la fel. Ei bine, ceea ce a urmat a fost destul de șocant pentru mine.
Când am pus prima dată poza Cuviosului pe tumoare am simțit că sunt electrocutată, din cap până în picioare, am simțit ca un șoc electric, urmat de o durere scurtă! M-am speriat și am luat repede poza, punând-o pe noptieră, simțind nesiguranță și frică la gândul că am făcut ceva greșit. Am rămas câteva clipe nedumerită, apoi m-am ridicat, zicând: „Iartă-mă, Cuvioase Gherontie, dacă am greșit și te-am necinstit!”. Nu am primit niciun răspuns pe loc, însă mi-a venit în minte îndemnul: „Haideți, haideți dragă, că a început!”. Și, da… pentru mine atunci începuse vindecarea. Am început un protocol de tratament cu chimioterapie, radiochimioterapie și brahiterapie. Am întâlnit oameni deznădăjduiți, descurajați, unii care renunțau la tratament pentru că nu mai rezistau, alții care nu mai veneau la tratament, pentru că pierduseră lupta cu boala, dar erau unii și optimiști (puțini, dar erau). Eu preferam să fac parte din ultima categorie. Consideram această încercare ca pe o șansă, ca o chemare spre a mă împăca cu Dumnezeu, ca o reașezare, o recalibrare a vieții, pentru că, atunci când noi nu mai putem gestiona tumultul vieții acesteia, Dumnezeu ne ajută și, chiar dacă metodele Lui nu ne sunt uneori pe plac, ele sunt exclusiv spre mântuirea noastră. După şase ședințe de chimioterapie, cancerul a intrat în remisie, tumoarea scăzuse foarte mult, urmau alte șase săptămâni de radiochimioterapie. Au fost momente grele, dar îl aveam mereu pe Cuviosul, care îmi dădea răbdare și putere în rugăciune.
Mă aflam înaintea brahiterapiei, aveam programare la Institutul Oncologic la Cluj, unde urmau alte monitorizări RMN și CT. Medicii erau surprinși, tumoarea se retrăsese total. Mai rămăsese un punct șters, ca o cicatrice. Am trecut şi prin etapa de brahiterapie, pentru că aşa presupunea protocolul de tratament și am încheiat, fără a mi se mai prescrie vreun tratament. Este uluitor pentru că, dacă mă gândesc, a fost greu, dar de fiecare dată la tratament (care dura 6-7 ore), o rugam pe Maica Domnului și pe Cuviosul să mă ajute și parcă eternitatea se transforma în clipă și durerea în mângâiere.
Nu pot decât să dau slavă lui Dumnezeu pentru toate și să nădăjduiesc ca rezultatul terapeutic să fie de durată, iar pe Cuviosul îl rog să îmi rămână aproape, mulțumindu-i cu cea mai profundă și fiască recunoștință spre slava Preasfintei Treimi!
Prof. Anca Oprean,
Alba Iulia
