După o vreme, am auzit că a venit la Mănăstirea Petru Vodă, la Paltin, şi am coborât special de pe Ceahlău, să îl întâlnesc. Am stat cam o săptămână, ultima din Postul Mare, erau şi Deniile… Eu stăteam cam tot pe lângă el, că voiam să mă hrănesc de tot ce zice şi face.
În Postul Mare fiind, el mânca foarte puțin, doar seara. Pe motiv că vrea să îl ajut la pictură, am ajuns să stau mai mult în preajma lui. Nu prea îl întrebam mare lucru. Am stat toată ziua cu el. La un moment dat, nu mâncasem nici eu nimic şi îmi era foame. Îi zic în gândul meu: „Cuvioase, ce foame mi-e! M-aș duce să mănânc ceva!”. Nu mi-a spus nimic, până seara, când m-a întrebat: „Ai mâncat ceva? Du-te, dragă, să mănânci!”. Şi atunci am mers. Asta am văzut: cât picta, nu mânca deloc!
Uneori îl surprindeam că parcă stătea așa, ca în extaz: fața i se lumina foarte frumos! Se gândea şi la „drăgulița de primăvară”. Apoi tresărea şi se uita la mine să vadă dacă l-am observat. Îmi retrăgeam imediat privirea, ca să nu mă vadă. Am fost martoră la mai multe astfel de trăiri ale dânsului.
Când mai veneau maici la el în vizită, pe unele le lăuda, iar pe altele le smerea, le gâdila (nu știu ce înseamnă asta). Am observat însă că dacă o smerea pe o maică astăzi, apoi şi peste două-trei zile, la fel făcea. Şi când lăuda, făcea la fel.
Când mergeam să îl ajut la pictură, simțeam nevoia să stau cu el, că parcă stăteam la o slujbă. Aveam aşa o împlinire sufletească! Era o stare de rugăciune permanentă şi nu simțeam nevoia să vorbesc cu el. Cred că e singurul om față de care am simțit că sufletul meu se hrănea cu prezenţa lui.
Regret că nu am ştiut să îl prețuiesc mai mult. În luptele pe care le am, cred că ar fi singurul dintre pământeni care m-ar înțelege cu adevărat.
Monahia Tecla,
Mănăstirea Paltin, Petru Vodă
