Știm și am auzit cu toții că nimic nu e întâmplător, ei bine, nu e… Credem sau nu credem în sfinți? De ce unii ne sunt mai aproape decât alții? Sunt un creștin mărunt, asta nu fiindcă nu cred, cred, dar atunci când credința e încercată, e greu… De aceea, ce scriu nu va cuprinde modul în care simt, ci o mărturie a întâlnirii cu dragii, cei dragi care-mi văd neputințele, deznădejdea și vin, vin și nu mă lasă, nu mă lasă. Majoritatea întâlnirilor mele cu sfinții au în spate o poveste, astăzi este despre Cuviosul Gherontie.
Uite așa, eram în vara anului 2025 într-un pelerinaj de suflet în Grecia. Am făcut o toxiinfecție alimentară urâtă, cu vărsături și tot tacâmul. Cum nu ești cu propria mașină și cum nu dormi în același loc în pelerinaj, mă gândeam în disperare cu ce mă întorc; nu-mi imaginam să pot călători cu autocarul fiindcă din minut în minut aveam „nevoi”, starea de sănătate se înrăutățea, nu era bine, era complicat, era de neimaginat să continui și, of, era prima zi… Ce e fain în pelerinaje e că oamenii sunt în același duh, al rugăciunii, al bunătății, al altruismului.
Am primit multe leacuri pentru situația mea, de la frunze, oțet, la medicamente cu denumiri din alea grele. În toată zoala asta, mi-a dat cineva o carte cu Cuviosul Gherontie, iar mai apoi o poză cu el: „Pune, pune acolo unde te doare!”. Și aceasta a fost prima întâlnire, primul contact cu Cuviosul. Aveam niște „flash-uri” cu imaginea sa, clar îl mai văzusem undeva, doar atât. Ce a urmat, se intuiește: a doua zi nu am mai avut nimic, am continuat tot pelerinajul și m-am bucurat de întâlnirile cu sfinții pentru care am mers.
În călătoria aceasta a mea au fost oameni care l-au întâlnit în viață pe Cuviosul, au povestit întâmplări cu el, multe… Am râs, dar m-am și smintit, nu prea am înțeles nebunia aceasta pentru Hristos. Pentru mine, un sfânt e mai degrabă omul pustnic, tăcut, retras. Dar… cum spuneam la început, când nimic nu e întâmplător, nu e! Mă atrăgea ceva la Cuviosul, îmi plăcea înfățișarea, chiar modul lui de a se îmbrăca, îmi plăcea că e așa mai „ghiduș”, clar genul meu. Apoi am simțit, fără să citesc mărturisirile oamenilor, că ajută, că e un mare făcător de minuni.
Dumnezeu m-a învrednicit și am ajuns la mormântul lui, unde, evident, m-am delectat cu bomboane și, mai presus de orice, am simțit bucurie, o bucurie a unui nou prieten drag, din ăla foarte drag, pe care îl vrei pe viață. E suficient să-i privesc poza ca să zâmbesc… Așa e Cuviosul când îți ajunge la suflet, o lumină, un zâmbet. Am început să mă rog lui pentru mijlocire, am trecut prin situații de sănătate neplăcute, cu frică, multă frică, deznădejde, dar care s-au finalizat cu bine. Cuviosul nu te lasă!
Sunt mulți sfinți, pe unii îi cunoaștem, de alții am auzit, iar pe mulți poate nu-i știm. Cred că ce au toți în comun și ce nu putem pune la îndoială e iubirea, iar atunci când trebuie să-i cunoști, să-i întâlnești, cu siguranță ți se descoperă!
Prof. Anamaria Anghel,
Arad
