I-am simţit ajutorul încă din ziua în care l-am cunoscut la un Sfânt Maslu, unde, din cauza păcatelor şi a neputinţei mele, în primul moment l-am considerat nebun, pentru că m-am oprit la lucrurile exterioare: era vară, iar dânsul era cu bocanci în picioare. La finalul slujbei, când am rămas vreo zece oameni în biserică, l-am urmărit şi l-am văzut cum s-a pus în genunchi şi a început să facă Vecernia în faţa icoanei Mântuitorului. Am simţit nevoia să merg şi eu la rugăciune, m-am aşezat în genunchi lângă dânsul. La final, a mers în genunchi pe la toate icoanele şi l-am urmat şi eu. Am simţit aşa o pace şi o linişte şi am zis: „Doamne, cred că este un sfânt!”.
Ultima mea întâlnire cu Cuviosul a fost deosebită. Mergeam spre un schit, unde fusese adusă o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Odessa. Eram supărată, plângeam şi aveam nevoie de un cuvânt de întărire. Cuviosul mă aştepta. Am aflat ulterior că persoanele cu care venise îl tot zoreau să plece, dar dânsul le spunea: „Nu pot să plec pentru că o aştept pe o doamnă care trebuie să vină. E pe drum şi trebuie să mă întâlnesc neapărat cu dânsa!”. Când am ajuns, ne-am dat jos din maşină, Cuviosul ne-a întâmpinat şi a venit direct la mine. M-a privit cu atâta drag, s-a uitat la mine, s-a uitat la cer, apoi m-a cuprins după umeri şi am intrat în curtea schitului. Acolo mai erau şi alţi creştini şi cei cu care venisem eu.
A făcut un cerc şi a început să ne spună fiecăruia câte ceva, unora le-a făcut profeţii, care, rând pe rând, s-au împlinit. Când a ajuns la mine, m-a întrebat cu duioşie: „De ce plângi? Nu mai plânge! Aşa să te gândeşti, să mergi pe drumul pe care ai apucat, că vei avea cunună în cer. Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil te ocrotesc şi sunt cu tine!”. (Până atunci, eu nu posteam lunea, dar după această întâlnire, în cinstea sfinţilor îngeri, am început să ţin ziua de luni cu post.) S-a uitat la mine şi a continuat: „Dragă, până la capăt, până la moarte!”. Nu am înţeles atunci cuvintele Cuviosului, dar mi-am dat seama în timp ce a vrut să îmi spună, cam după şapte ani, după ce soţul meu a trecut la Domnul. El ştia cât de greu îmi este şi m-a întărit să îmi duc crucea.
Nu pot să uit aceste două întâlniri cu Cuviosul, care mi-au marcat viaţa. Şi astăzi, ori de câte ori am o problemă, îl strig, dorm cu poza lui la cap şi mă ajută. Nu mă lasă!
Maria Cristea,
Oradea
