L-am descoperit cu adevărat și personal relativ târziu, mai întâi în casa unui prieten, regizorul Ionuț Totu, un nebun cultural în Hristos și haiduc celebru al Albei, amator de finețuri levantine și hagealâcuri athonito-balcanice, turcești și occidentale à la Orkan Pamuk, boier și vagabond mistic din stirpea marilor anonimi și custode al Prologului extins.
Era pe vremea când se cocea proiectul arcei noetice de la Alba Iulia și pe când aveam un necaz apăsător și, tăifăsuind eu cu Ionuț în apartamentul lui primitor și exotic, apare Cuviosul însoțit de prietenele sale, surorile d-nei Elena Teodorescu, și, după ce și-a intrat în rol, mi-a citit imediat starea sufletească și a început să cânte o cântare aparent absurdă, dar cu o jale și sfâșiere în glas care mi-a declanșat un plâns în hohote, eliberator, pe care nu știam cum să mi-l reprim.
Privindu-l în ochi, am simțit hohotul de lumină nepământeană, lumina vederii pe dinlăuntru, pe care o simțisem odinioară în ochișorii vii și pătrunzători ai Părintelui Ioan Iovan. Acest „Foaie verde și-o plânsoare” a fost un prim contact personal cu Cuviosul, care m-a făcut să remarc pătrunderea sa harismatică reală, nu doar povestită în folclorul studenților teologi de la Alba Iulia ori în lumea bună a Albei, care-l cunoștea mai demult.
Poate că cel mai mult am auzit de Gherontie în casa Antoneștilor, familia pictorului Ioan Alexandru (Ninel) Antonescu, unde fiica cea mică, Teona, pomenea adesea admirativ despre el și chiar i-a făcut câteva tablouri minunate. Unul dintre ele era plasat într-un hol către camera de oaspeți și cumva ne împiedecam de Cuvios oricând veneam de sărbători la acești prieteni dragi.
Casa lor era plină de acest Gherontie cugetător de Dumnezeu și iubitor de aproapele, plasat pieziș-mieziș încât nu aveai cum să nu intri în dialog complice cu el. Acest portret minunat al Cuviosului s-a plimbat cumva din casa Antoneștilor în apartamentul de odinioară al lui Ionuț Totu. Într-un fel, acest dumnezeu-după-har numit Gherontie era peste tot și își lăsa urmele pretutindeni! Nu-i puteai scăpa!
De altfel, multe povești faine am auzit despre Cuviosul Gherontie având legătură cu Ionuț Totu. Una-i despre un cojoc frumos pe care Ionuț i l-a dăruit cu mare generozitate și drag Cuviosului, iar după puțină vreme l-a văzut pe un țigan îmbrăcat fercheș cu cojocul dăruit și l-a apucat furia. Cuviosului nu-i păsa și da mai departe absolut tot ceea ce primea. Cea mai spumoasă replică a Cuviosului a fost dată lui Ionuț Totu, care conducea ca un pilot de formula I spumegând de furie pe drumul hurducat către Mănăstirea Rimetea: „Vai, dragă, câte gropi, şi din toate ne-a ajutat Drăguţul de Dumnezeu să ieşim!”.
Pr. prof. univ. dr. habil. Ioan (Jan) Nicolae,
Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia
