Betleem. Mâna rămasă pentru închinarea cu Sfânta Cruce

În 13 octombrie 2018, telefonul a sunat la orele dimineţii, aducând cu sine vestea ce a lăsat înmărmurită mulţime de oameni: Cuviosul a trecut la cele veşnice!

Nu credeam în ruptul capului că se va întâmpla aşa de curând; am luat în râs pe cei ce, interpretând vorbele sale, anunţau în anumite momente, plecarea sa din lumea aceasta. La doctor n-a fost decât atunci când l-am bătut la cap îndelung, pentru apa de la genunchi, ocazie cu care ne-a mai dat încă o dată măsura credinţei sale: nerespectând indicaţia doctorului cu privire la imobilizarea genunchiului şi, mai ales, interdicţia de a face metanii, şi-a văzut de treabă, a stat în genunchi, a făcut metanii zicând: „Domnul mă va vindeca” – şi aşa a fost!

Mi-l aduc aminte până aproape de 80 de ani, spărgând lemne, butuci groşi (taină mare…), cu barosul, cu securea şi cu pana, cu o îndemânare, o putere şi o tenacitate, de care eu, cu 30 de ani mai tânăr, nu eram capabil… Mi-l aduc aminte urcând de două ori Athonul, ultima dată la 79 de ani… Sau rugându-se; mereu alternând rugăciunea şi metaniile cu o sprinteneală ce îl făcea veşnic tânăr în ochii mei… Cum sa accept acum că gata, s-a terminat?! Că nu va mai veni, nici cum venea demult, de unul singur, dându-ne fiori de bucurie când îl auzeam, inconfundabil, urcând pe casa scării, nici „pescuit” de la mare distanţă de la alţi ucenici rămaşi trişti în urma sa!

Cuviosul a fost bucurie şi speranţă! Nădejde şi dragoste! Unic, dintre aceia despre care citeşti în cărţi şi nu crezi că-i mai poţi întâlni aievea; că vremea lor a trecut, că astfel de oameni nu mai sunt! OM, nu om! Şi iubitor de oameni! M-a înzestrat cu mulţime de prieteni de nădejde, unul şi-unul (ce bucurie avea când ne vedea strânşi împreună…), şi m-a-nvăţat prea multe, cu sila niciodată, iar mai presus de toate, ca aceştia sunt cel mai de preţ dar.

Cu sufletul cernit şi mintea tulburată plecam acum la Locurile Sfinte, acolo unde Domnul, ascultându-i ruga fierbinte, îl luase la Sine. Nu chiar din Ierusalimul mult iubit, unde tot spunea că şi-ar dori mormântul („pe muntele Sionului, dragă…”), ci de aproape, din Bethleemul Iudeii, locul Naşterii Celui căruia i-a închinat întreaga viaţă.

Momentele petrecute în apropierea trupului său au rămas adânc săpate în inimile tuturor celor ce am avut această şansă. Precum şi ajutorul celor care într-un cuget şi o simţire, în dragoste frăţească, fie aparţinând ierarhiei bisericeşti, administraţiei statului de-acasă şi din Ţara Sfântă, ori simpli ucenici ai Cuviosului, şi-au adus fiecare prinosul la întoarcerea sa ACASĂ.

Sunt convins că aşa şi-a dorit, văzând bucuria tuturor ce au avut ocazia să participe la înmormântarea sa, ori să vină mai apoi la mormântul său şi, mai ales, urmărind cu ochii minţii desfăşurarea tuturor etapelor birocratice şi practice, toate derulate cu mare iuţeală şi costuri minime. Cuviosul şi-a dorit să vină acasă şi să rămână cu ai lui!
Bine ai venit, Cuvioase, odihneşte-te în pace!

Sorin