În preajma Cuviosului nu puteai să fii decât bucuros. Făcea o atmosferă de pace, de armonie, de linişte, chiar cu ghiduşiile sau nebuniile sale. Chiar şi când mergeau maicile să îl întrebe ceva, oricât de greu le-ar fi fost, începea el: „Şi eu am făcut aşa! Şi eu am zis aşa!”. Lua orice asupra lui, ca să îl vindece pe celălalt, să nu se creadă singur sau să deznădăjduiască în păcatul său.
Ne arăta valoarea postului, a milosteniei, a iubirii trăite şi lua asupra lui povara aproapelui. Asta e nebunia pentru Hristos şi de-aia e aşa de grea! El a fost aşa de sus duhovniceşte că e foarte greu să vorbeşti despre el. Ce să mai vorbim de înţeles? Pe când credeai că ai înţeles ceva, făcea ceva de îţi dădeai seama că n-ai înţeles nimic.
Eu am văzut cum Cuviosul mai mult i-a întărit în credinţă pe cei care şovăiau. Făcea aşa câte-un lucru pentru aceste persoane, ca să le ajute, iar asta făcea ca acele persoane, pe lângă ajutorul primit, să se încredinţeze şi de ajutorul lui. Cu cei care îl aveau la evlavie, avea tactica lui. Cum vedea că îl apreciază exagerat, Doamne fereşte ce făcea pe urmă!
M.A.
