Când l-am văzut prima dată pe Cuviosul în Catedrală, m-a izbit cu simplitatea sa. L-am privit ca pe un om sărac, dar care avea o sclipire, un altceva decât văzusem la alţii. Eram la icoana din faţă şi i-am dăruit nişte bani. S-a uitat la ei, apoi la mine. Parcă mă ruşinam de ceea ce făcusem.
În timp, am aflat mai multe despre dânsul şi i-am simţit ajutorul de nenumărate ori. Eram într-un moment mai dificil, urma să fiu operată la un sân şi aveam mari temeri privind diagnosticul. I-am invitat pe mai mulţi prieteni la sfinţirea căsuţei în care stăteam atunci. Printre cei prezenţi a fost şi Cuviosul, care tocmai era găzduit de prietenele noastre. Acestea, îngrijorate, îi tot spuneau să se roage pentru mine, să îmi spună un cuvânt. El se tot ferea şi le spunea că vrea să se culce. De fapt, a vrut să rămână singur şi s-a retras să se roage pentru mine. La o vreme, în timp ce era întins pe pat, i-a spus prietenei mele: „Mai lasă-mă în pace, că nu are nimic!”. Şi aşa a fost!
Mona Dăneţ,
Alba Iulia
