Pornisem pe jos spre catedrală. Era iarnă, prin ianuarie-februarie 1998, eu eram cu blana, iar Cuviosul doar în pulover. Nu accepta haine mai groase pentru că, zicea el, nu se putea închina.
A merge alături de Cuviosul, pe jos, era o adevărată provocare. Acelaşi drum până la catedrală îl puteai face în 5 minute sau într-o jumătate de oră. De acea dată, am simţit că trăgea de timp. Se oprea la fiecare rest de ţigară pe care o vedea pe jos şi îl strivea cu piciorul, spre nedumerirea trecătorilor, cărora le spunea: „Fumatul dăunează grav sănătăţii!”. Cu unii din cei care se opreau dădea mâna şi le explica încă o dată despre această patimă.
Mergeam câţiva metri, apoi mă opream să îl aştept şi iar mergeam, apoi iar stăteam să vină… Ajunsesem la vreo 20 de metri înaintea lui, când văd pe partea cealaltă cum o haită de câini vagabonzi se îndreaptă în fugă, lătrând nefiresc, ţintă spre cineva. I-am urmărit cu privirea, încercând să le intuiesc traiectoria şi m-am îngrozit! Ţinta era Cuviosul, care începuse să fugă înspre mine! În câteva secunde haita de câini a ajuns lângă el şi l-au înconjurat, gata să îl atace. Eram înspăimântată şi nu ştiam ce să fac! Lumea se oprise să vadă! Niciun om nu reacţiona în niciun fel să îi sară în ajutor!
Eram destul de departe, era şi zgomotul nefiresc făcut de acei câini, astfel că nu am auzit ce anume le-a spus Cuviosul, dar în câteva clipe, ca la comandă, câinii s-au potolit, s-au oprit din lătrat şi au pornit liniştiţi, aliniaţi frumos pe bulevard, ca la plimbare!
M.O.
