Eram începătoare la o mănăstire nouă. Obştea silabisea viaţa de mănăstire, construcţii, greutăţi, ispite.

De câte ori se întorceau maica stareţă sau maica econoamă de la oraş, ieşeam în calea lor să ajutăm la descărcat bagajele, să ne mai spunem ofurile… Dar, de data aceasta, din maşină a coborât Cuviosul Gherontie, pe care maicile l-au întâlnit în drumul lor. Imediat mănăstirea s-a umplut de bucurie. Cuviosul cânta ceva despre un trandafir, iar noi am uitat complet despre greutăţile vieţii la mănăstire. Am devenit toţi nişte copii gălăgioşi, care ne ţineam după Gherontie, în timp ce el căuta şi „inspecta” locul: trapeza, bucătăria, apoi bisericile… Cred că fiecare din obşte a avut propriile experienţe cu Cuviosul…

Îmi amintesc că, de câte ori mă vedea, deşi ne mai întâlnisem de multe ori în Alba Iulia, mă întreba: „Da’, tu, tu, tu… cine eşti?”. Mă necăjeam şi ziceam: „Uite, cu toţi vorbeşte, numai mie nu îmi zice nimic…”. Aveam şi eu ispite, frământări, nedumeriri şi speram să-mi spună şi mie ceva. Eram atentă, dar, nimic, numai: „Tu cine eşti?”.
La un moment dat, a cerut o saltea să i-o pună în atelierul de veşminte bisericeşti. Mănăstirea începuse să facă veşminte preoţeşti (şi pentru biserici), dar erau ispite foarte mari, apăreau multe neînţelegeri între surorile care lucrau acolo. Din cauză că atunci se învăţau cum să lucreze era multă tensiune.

Cuviosul Gherontie a pus salteaua pe jos şi a zis să plecăm că el vrea să doarmă. S-a întins pe saltea, iar noi am plecat. După acest „somn” au încetat ispitele acelea din atelier. Au mai fost nişte ispite, dar nu la fel de mari.

m.P.