Trecuse aproape un an de când aveam o ispită. Strigam la Maica Domnului zi şi noapte pentru că simţeam că îmi pierd sufletul.

Îmi pierdusem toată nădejdea. Aveam în cap o mulţime de „DE CE-uri…”, dar nu vorbeam cu nimeni despre aceste frământări… După Sfânta Liturghie m-am întâlnit cu Cuviosul, care tocmai sosise dintr-un pelerinaj în Egipt.

– Ioai, dragă, dar vino să vezi ce ţi-am adus!

M-a luat de mână şi tot striga după P.G. să îi dea crucea pe care i-a dat-o să o ţină. La un moment dat, P.G. iese din cameră şi îi dă crucea (Ulterior m-am întâlnit cu P.G. şi mi-a spus că în Egipt, Cuviosul şi-a dorit foarte mult acea cruce, dar după ce a cumpărat-o, a luat-o şi a început să se lovească cu ea în cap până ce aceasta s-a rupt. Apoi nu l-a lăsat până nu a cumpărat un lipici special pentru lemn, ca să o lipească la loc.)

Cuviosul a luat crucea şi mi-a dat-o, spunându-mi:

– Poftim, dragă, pentru Cuvioşia ta am luat-o, să ai grijă să nu se mai rupă, că nu cred că se va mai putea lipi vreodată! 

Din acel moment, am simţit o bucurie şi o nădejde, cum nu mai simţisem niciodată. Toate neliniştile, tulburările, supărările… au dispărut… Aşa era Cuviosul, ca un tată pentru cei cu inimile zdrobite… alina, mângâia şi, în chip nevăzut, ridica povara care mult te apăsa…

Această cruce de la Cuviosul o păstrez cu mare bucurie, deşi au trecut peste 10 ani de atunci. Se poate vedea lipitura de la braţul stâng. Pe ea scrie „Dumnezeu este iubire”. Într-adevăr, Dumnezeu este o mare nemărginită de iubire…” (C.P.)