Pe Cuviosul Gherontie l-am întâlnit pentru prima dată la Mănăstirea Frăsinei, cu peste 30 de ani în urmă, oricum, cu câţiva ani înainte de 1989. Era într-o duminică dimineaţa şi mă aflam în biserică, urmând să înceapă peste puţin timp Sfânta Liturghie. La un moment dat, am auzit în spatele meu o oarecare rumoare şi, întorcând capul, am zărit un mirean între două vârste făcând metanii cu o raniţă destul de mare în spate, drept pentru care am izbucnit şi eu în râs, ca, dealtfel, aproape toţi ceilalţi care-l priveau cum pleca genunchii la pământ, fără a-şi da raniţa jos, mişcând capul când spre stânga, când spre dreapta şi zâmbind într-un chip inimitabil.
Cred că a făcut vreo 10-15 metanii, după care a rămas până la sfârşit înapoia tuturor, însă, la anumite intervale, îşi ridica braţele la rugăciune, se tot trăgea de cămaşă şi zâmbea celor care îl fixau cu privirea. Prima mea impresie în legătură cu Cuviosul după acest „contact” în biserica de la Frăsinei a fost că respectivul era „dus cu pluta”, că suferea de vreo boală psihică.
După ce am servit masa de obşte, am plecat să iau autobuzul spre Râmnicu Vâlcea. Am găsit un loc în spate, iar pe partea stângă, chiar în dreptul meu era… Cuviosul Gherontie. De îndată ce a pornit maşina, doi călători care erau aşezaţi în faţa Cuviosului şi care erau cam „afumaţi” de băutură, au început să se întoarcă spre el şi, fără niciun motiv întemeiat, să-l atace: mai întâi prin tot felul de glume deplasate, apoi prin ironii şi jigniri. Ei bine, Cuviosul a rămas tot timpul imperturbabil. Mai mult, a păstrat tăcerea şi foarte rar le răspundea şi le zâmbea în stilul său caracteristic. Eu îl priveam cu mare atenţie şi curiozitate, minunându-mă de răbdarea, blândeţea şi calmul lui. În replicile sale, Cuviosul a pomenit de Dumnezeu, de Maica Domnului, de biserică, iar pe lângă asta, se închina cu mare evlavie când treceam prin faţa troiţelor, ceea ce i-a stârnit şi mai mult pe cei doi călători, care au început să râdă şi să batjocorească Biserica, preoţii şi pe Dumnezeu!
Aş fi vrut atunci să intervin şi eu împotriva celor doi dar, ştiindu-mă iute din fire şi greu de stăpânit la mânie, am renunţat. Poate şi din laşitate. Totuşi, am fost numai ochi şi urechi la atitudinea şi la reacţiile Cuviosului. La absolut toate acuzele şi batjocurile celor doi, care-l vizau pe Cuviosul şi credinţa ortodoxă, acesta a rămas neschimbat, până au ajuns în autogară, adică: nu a ridicat tonul, nu s-a enervat câtuşi de puţin, nu i-a jignit în niciun fel, nu le-a întors spatele. Dimpotrivă, a continuat să le răspundă la toate atacurile cu aceeaşi blândeţe şi răbdare, aducând citate din Sfânta Scriptură. Eu ascultam şi mă minunam de maniera în care Cuviosul reuşea să le închidă încet-încet gura celor doi batjocoritori. Am avut atunci, pentru câteva clipe, senzaţia că a vorbit un adevărat teolog şi, de altfel, nu-mi amintesc să fi auzit vreodată pe altcineva descurcându-se tot aşa de minunat într-o situaţie asemănătoare.
Nu mai reţin exact dacă cei doi şi-au cerut iertare însă, cu vreo 3-4 km înainte de a ajunge în Râmnicu Vâlcea, respectivii se liniştiseră, ba, încă, începuseră să fie de acord cu Cuviosul, să-i vorbească politicos şi să-l privească cu alţi ochi.
La momentul respectiv, nu am conştientizat importanţa evenimentului din autobuz, dar după oarecare vreme, din mila Domnului, am înţeles că El „a aranjat” toată această piesă spre a-mi fi mie (dacă nu şi altora) de învăţătură. Astfel, mi-am dat seama cât de departe eram eu în a-L mărturisi pe Dumnezeu şi dreapta credinţă în public şi, îndeosebi, în faţa celor care iau în râs viaţa creştină şi lucrurile sfinte.
În prezent, la bătrâneţe, realizez că lecţia oferită de Cuviosul constituie un model de mărturisire a dreptei credinţe în împrejurări speciale (când ea este atacată, defăimată şi batjocorită de cei înşelaţi de vrăjmaşul), prin păstrarea liniştii şi a păcii interioare, prin mila şi iubirea faţă de toţi cei aflaţi în întunericul necredinţei, prin îndelungă răbdare, prin blândeţe, prin adevărata smerenie, prin a nu răspunde la rău cu rău. Însă o asemenea comportare nu e posibilă fără a fi primit de la Duhul Sfânt prin multe osteneli darurile respective, ceea ce eu nu ştiam la acel moment.
Prof. Ion Oprea,
Râmnicu Vâlcea
