Unii îl disprețuiau, altora le era milă de el, crezând că și-a pierdut mințile, pentru că avea un fel anume în care se ruga: stătea foarte mult timp în genunchi, cu mâinile ridicate deasupra capului și șoptea tot timpul rugăciunea: „Iisuse, Iisuse, Iisuse…” – repeta de multe, multe ori și abia apoi spunea „miluiește-ne pe toți și pe toate de pe tot globul pământesc!”. Și, în același timp, scuipa ușor în stânga și-n dreapta și se apăra cu mâinile de parcă l-ar fi înconjurat nişte viespi… L-am întrebat de ce scuipă și mi-a spus că pe diavoli îi scuipă pentru că nu-l lasă să se roage. „Ioi, dragă, așa pățești și tu? – mă întreba – sunt tare răi, dragă, așa ceva n-am pomenit, din cale afară de răi!”. Dar eu, dacă nu mă rugam cu adevărat, nu mă deranjau diavolii…

Se ruga mult și sfinților. Începea cu Maica Domnului și continua cu sfinții: „Sfinte Ioane, care ești Botezătorul Domnului, roagă-te la Dumnezeu pentru noi, păcătoșii, acum și-n ceasul morții noastre și-n ceasul judecății noastre! Amin!”. De fiecare dată spunea „Amin” și făcea câte o metanie. Iar acestea le repeta la fiecare sfânt. Sau spunea: „Maica Domnului, Maica Luminii, scapă-ne de chinurile iadului! Amin!”.

Îl chemam la masă, să mănânce împreună cu noi, îi puneam ciorba în farfurie, iar el îmi spunea: „Drăguță, să ne rugăm puțin!”. Şi se aşeza în genunchi și începea toate rugăciunile către toți sfinții, știuți și neștiuți, timp de treizeci, patruzeci de minute. Se răcea și ciorba, iar noi ne pierdeam orice răbdare. „Neghioabele de voi”, așa ne alinta Părintele.

De sărbători, primea haine noi: cămașă, pulover, pantaloni, încălțări – arăta bine! Dar… mare lucru dacă îl prindea seara cu ele, dacă nu, a doua zi sigur dăruia sau făcea schimb cu săracii și apărea cu te miri ce îmbrăcat, haios…
– Părinte, unde vă sunt hăinuțele?
Dar el râdea, se bucura că a „scăpat” de ele:
– Ioi, dragă, erau prea mari de mine, le-am dat lor, să se bucure și ei, că doară și pentru ei îi sărbătoare!
Tare drag îmi era Părintele Gherontie, acest bătrânel sfânt: îmi umplea sufletul de bucurie. Când mă vedea tristă, îmi spunea: „Ioi, dragă, îmi vine să mor de o mie de ori, numai să nu fii supărată!”. Altădată îmi spunea: „Ce moartea ai? Ioi, dragă, să știi că moartea-i sfântă!”. Adesea îmi spunea acest lucru, că moartea e sfântă, adică să mori păcatului, să trăiești ca și cum ai fi mort, lepădând cu totul ceea ce ne-ar putea despărți de Hristos.

Monahia Teodora,
Mănăstirea Nera