Într-un an, în Postul Mare, îl întâlnesc în faţa uşilor sălii de la parter, care dau spre curtea interioară. Sala avea încă două uşi la capete, pe lângă acestea care erau cam pe la mijloc.
„Da’ unde-i Cuvioasa Stareţă? O fi la birou?” Şi şi-a repetat frământarea de mai multe ori, cu vădită nelinişte şi cu mişcări destul de agitate, privind încoace şi încolo. Eu, calmă, şi (trebuie să recunosc) un pic amuzată, mă uitam la el ca la spectacol. Şi zic: „Nu ştiu, o fi la birou… Încercaţi…”
Biroul era în corpul de vizavi. Pentru a ajunge acolo, trebuia să traverseze curtea ocolind biserica. Drumul ar fi fost cam la fel de lung, indiferent pe care din uşi ar fi ieşit.
Cu aceeaşi agitaţie a continuat cu întrebările. „Da’ pe unde se ajunge? Oare pe aici?” (Şi arată spre uşile de lângă noi.) „Da”, zic. El (la fel de agitat): „Da’ oare n-ar fi mai bine pe acolo? (Şi arată spre una din uşile din capete.) Eu: „Da, se poate şi pe acolo!”. „Dar pe dincoace nu-i mai bine?” Şi arată spre cealaltă uşă. „Da, zic eu, pe oriunde.” Dar el şi-a continuat jocul. Deşi sunt destul de sigură că ştia foarte bine unde-i biroul. Disperarea de a o găsi pe maica stareţă nu-l părăsea. Dar orice răspuns i-aş fi dat, zicea: „Dar n-ar fi mai bine…?”
Până am gândit în sinea mea, un pic enervată: „Da’ du-te pe unde te-ai duce, că totuna e! Parcă mai contează pe unde o iei?! Că de când stai cu mine aici, şi de-o fi fost acolo, cred c-a plecat demult!”. Când am gândit aşa, s-a potolit cu asta.
Mi-a luat un timp să-mi dau seama că rolul pe care-l juca era al meu. Mi-a pus degetul pe o serie de neputinţe, astfel încât să mi le conştientizez, să pricep cum se văd ele din afară, cum îi afectează pe ceilalţi, dar fără să mă rănească sau să mă judece.
Eu însămi de multe ori mă frământ pentru nimicuri pe care le transform în probleme din care nu mai pot ieşi şi pentru care-mi pierd toată pacea. Dacă merg cu astfel de probleme înaintea altora care nu le dau importanţă, calmul lor mă irită sau mă amărăşte. Iar dacă mi se dă o soluţie, în loc s-o primesc cu simplitate, spun, spre iritarea celui pe care l-am întrebat: „Dar n-ar fi mai bine aşa? sau aşa…? sau aşa…?”. De câte ori nu despic firul în patru, cum se spune, pe când, vorba mea: pe oriunde aş fi luat-o, ajungeam demult dacă n-aş fi stat pe loc.
Apoi a continuat: „Până la Paşti e gata biserica?” (Biserica era în renovare.) Zic: „Cred că da…”. „Cine-o mai trăi până la Paşti!”. Ştiu că-i o vorbă pe care a spus-o multora şi de multe ori. Dar în clipa aceea, am simţit-o ca pe ceva foarte personal. Eram într-un război sufletesc de multă vreme. Şi nu puteam birui. În clipele cele mai grele îl „strigasem” în gând să m-ajute. Îi cerusem (tot în gând) un cuvânt. Am simţit că ăsta-i cuvântul. Am crezut cu tot sufletul că nu o să mai trăiesc până la Paşti şi m-a cuprins o groază cum rar mi-a fost dat să trăiesc. Şi o conştiinţă intensă că nu vreau să intru în mormânt cu mizeria asta în suflet.
În seara Deniei Acatistului, la finalul slujbei, în faţa icoanei Maicii Domnului proaspăt restaurată, în biserica de curând eliberată de păienjenişul de schele ce o umpluse multă vreme, am cântat din adâncul inimii mele, slobozită şi ea dintr-un vechi păienjeniş de gânduri: „Apărătoare Doamnă, pentru biruinţă mulţumiri izbăvindu-ne din nevoi aducem ţie, Născătoare de Dumnezeu, noi robii tăi…”.
Monahia T.,
Tismana
