La Mănăstirea Dealu era un azil pentru preoţi pensionari. Eu aveam ascultare cu cheile de la camere şi cu îngrijirea bolnavilor. Când mai murea câte un părinte, luam hainele, le spălam şi aveam acolo unde era călcătoria trei sertare încuiate cu cheia şi erau tot timpul haine de schimb.
Fratele Gherontie venea cam la două-trei săptămâni şi îmi spunea: „Cuvioasă, cuvioasă, eu ştiu că tu ai ceva pentru mine, vreau să fac baie!”. Îi pregăteam apa în baia de sus de la pod şi îi dădeam hainele curate. I le spălam pe cele ce le dădea jos, ca să am de schimb când venea data viitoare.
De multe ori venea cu haine curate, semn că îl mai primeau credincioşii şi se mai spăla pe unde mergea. Câteodată avea câte o plăsuţă de rafie ca bagaj, altă dată nu avea nimic. Mai avea câte un schimb de haine, dar nu era complet.
Se întâmpla să nu ajungă la timp la mănăstire până se închidea poarta sau să nu găsească acasă pe cine cunoştea. Când ajungea la noi îmi spunea: „Cuvioasă, cuvioasă, nu am putut să ajung la mănăstire şi am dormit pe unde am putut!”. „Şi unde ai putut?” „Am luat-o aşa, spre pădure şi am dormit la marginea pădurii!”. Altă dată zicea: „Fratele Costel (un credincios la care trăgea) nu era acasă. Era închisă uşa şi nu am avut unde să dorm! Am dormit afară!”. Mare nevoitor era!
Am fost foarte impresionată de viaţa dânsului şi mi-am dat seama că o să fie cinstit ca mare sfânt. I-am pierdut urma în anul 1994, când am ajuns la Mănăstirea Nucet. L-am mai văzut o singură dată, tot la Mănăstirea Dealu, la vreo trei-patru ani de la plecarea mea, şi de atunci nu l-am mai văzut. Nu am ştiut când a trecut la Domnul.
L-am visat de câteva ori. Mergea vesel: „Plec, plec, soro, că mai am de vizitat!”. Sunt convinsă că e un sfânt!
Monahia Veronica Cojocaru
