Eram în anul 2013 şi, cu ajutorul părintelui nostru duhovnic, l-am întâlnit pentru prima dată pe cel pe care aveam să-l numim cu atâta iubire Cuvioşelu’. Urma să mergem într-un pelerinaj de zece zile în Israel şi Iordania, cu un grup de oameni minunați, însoțiți şi de Cuviosul Gherontie.
Prima întâlnire avea să fie în aeroportul Henri Coandă, unde, văzându-l de la distanță pe Cuviosul, nu am îndrăznit să mă apropii de dânsul, căci îmi era teamă să nu gândesc ceva nepotrivit despre cel de care aflasem că poate să-mi răspundă la gânduri, aşa că am preferat să-l „admir” de la distanţă. L-am îndrăgit însă din primul moment.
Vorbind cu soţul meu, în preajmă a apărut Cuvioşelu’, cel care avea să mă privească analitic şi să-mi adreseze prima întrebare, ca un fel de hai să facem cunoştinţă. Deci, uitându-se la mine, m-a întrebat:
– Dragă, dar cuvioşia ta ai cruce?
Evident că răspunsul îl pregătisem deja şi eram chiar foarte mândră să-i răspund:
– Da, am!
Şi, îndată, i-am arătat crucea pe care o primisem cu câteva luni înainte, de la soţul meu, crucea corespunzând solicitării mele: să fie mică, să aibă patru pietricele, câte una pe fiecare latură, astfel încât să arate bine.
Cuviosul, cu eleganţă şi cu tandreţe, s-a apropiat de mine, a luat minuscula cruce între degetele sale, încercând să o sărute şi mi-a răspuns:
– Dar este prea mică, dragă, îmi scapă printre buze şi apoi, Domnul nostru, aşa-i că nu s-a răstignit pe metal, ci pe lemn?! Deci, crucea trebuie să fie de lemn!
Aceasta avea să fie prima noastră întâlnire şi prima lecţie dintre multe altele care i-au urmat, oferită de iubitul nostru Cuvios Gherontie.
Liliana Curcea,
Craiova
