De câteva zile, Cuviosul era la Mănăstirea Albac. Într-o sâmbătă dimineaţa, am mers împreună cu soţia mea să îl întâlnim. Eram la începutul relaţiei duhovniceşti cu dânsul. Ne aştepta în trapeză, iar când ne-a văzut mi-a spus bucuros că vine la noi să îi fac baie. Maica stareţă l-a invitat să facă baie la mănăstire, dar Cuviosul i-a răspuns cu regret în glas: „Dragă, cuvioşiile voastre nu aveţi cadă! Eu merg la dânşii, că ei au cadă.”. M-am gândit atunci: De unde ştia Cuviosul aceste amănunte? Oare vedea şi astfel de lucruri?

Era perioada în care avea o problemă la genunchi. I-am curăţat zona cu pricina şi l-am întrebat de ce nu se operează. Mi-a răspuns că doare şi e mai bine aşa. Am aflat ulterior că a fost la doi medici, unul din Craiova şi unul din Alba Iulia, care i-au extras lichidul format şi i-au sugerat să se opereze, dar dânsul a refuzat pentru că nu şi-ar mai fi putut face programul de rugăciune în genunchi şi de metanii. La scurt timp, Domnul L-a vindecat, aşa cum le-a spus doctorilor care l-au privit uimiţi când le-a spus că o să îi treacă.

Răspunsul „E mai bine aşa!” a fost în primul rând pentru mine, ca să învăţ că Dumnezeu ne poate vindeca atunci când avem credinţă puternică, dar şi pentru a înţelege sensul spiritual al bolii. Aceste cuvinte m-au pregătit pentru un alt răspuns al Cuviosului dat soţiei mele, care i-a spus să se roage pentru unul dintre băieţii noştri, care făcea alergie la anumite substanţe. A dat un răspuns demn de filele Patericului: „Dragă, ceva toţi trebuie să avem!”. Nu ne putem mântui fără suferinţă!

După terminarea băii, au continuat pentru mine lucrurile care mă întăreau în convingerea despre faptul că aveam în faţă un sfânt. I-am adus haine curate şi pantofi care i se potriveau ca mărime. S-a îmbrăcat, apoi şi-a ales o pereche de pantofi noi, de firmă, cumpăraţi de cumnatul meu. Înota în ei, dar pe aceia i-a vrut, spunând: „Aceştia mi-s buni, dragă!”. Nu l-am putut convinge de contrariu. Ulterior a purtat şi pantofi de-ai mei şi i-au fost buni. A avut sigur o lucrare şi cu cumnatul meu şi mă bucur că el nu s-a supărat când a auzit întâmplarea.

Privind faptele lui şi citind şi cărţile cu mărturii, realizez de cât de puţine lucruri avem nevoie în viaţă. Cred că, de multe ori, noi ne facem crucea mai grea, împovărându-ne cu griji şi îngrijorări, punând lucrurile duhovniceşti în plan secund, printr-o răsturnare a valorilor. L-a trimis Dumnezeu pe Cuviosul şi printre noi, profesorii de teologie, care îi pregătim pe viitorii preoţi, ca să ne arate adevărata valoare a cuvintelor despre Dumnezeu, să ne pună mai lămurit pe Cale. De multe ori, când trebuie să iau o decizie, mă raportez la Cuviosul: ce ar fi zis, cum ar fi procedat, cât s-ar fi rugat înainte, mă întreb dacă „are vreun rost”, dacă urmăreşte „ce-i mai principal, adică sufletul”, dacă „e oblu” sau nu cumva e din mândrie – „cel mai mare păcat”.

Cuviosul a arătat că a trăit o teologie vie, o adevărată spiritualitate, chiar dacă ar fi lăsat în urma sa doar cuvintele: „Dragă, ceva toţi trebuie să avem!”.

Pr.conf.univ.dr. Gavril Trifa,
Universitatea de Vest din Timişoara