În rugăciune la Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, în pridvorul Catedralei din Alba Iulia. Aşa l-am văzut prima dată pe părintele Gherontie, pe când eram la grădiniţă.
Într-o seară, în ajunul Crăciunului, mi-a venit să plec de acasă. Eram foarte supărat. Am ieşit din casă, fără să spun nimănui, şi m-am dus la catedrală să mă rog să primesc un răspuns pentru ceea ce vreau să fac. Aveam atunci 6 ani. Eram cu părul blonduţ şi obrajii dolofănei.
Când am ajuns în pridvorul catedralei, m-am întâlnit cu părintele Gherontie. Era îmbrăcat doar cu o bluză, cu pantaloni, cu nişte ciorapi mai groşi, care ieşeau din ghete, şi cu un fular la gât. A intrat în vorbă cu mine şi mi-am dat seama că ştie ce vreau să fac, pentru că mi-a spus: „Să nu fii rău, rău! Să fii bun, bun! Să nu fii necuviincios, necuviincios!”. Repeta şi cuvântul „rău”, şi cuvântul „bun”, şi cuvântul „necuviincios”.
Am intrat în biserică, era seară de-a binelea, mult după vecernie, catedrala era goală; m-am aşezat în genunchi aproape de brad şi am început să mă rog. La ieşire, părintele Gherontie era tot acolo, în pridvor, rugându-se la icoana Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil de deasupra intrării în biserică. Când l-am văzut, am rămas uimit. Din el ieşea ca o lumină albă. Lumina se răspândea în jurul corpului lui: deasupra capului şi peste tot trupul. Rămânea în jurul lui, dar se vedea şi el. Era ca un sfânt: stătea cu mâinile amândouă la rugăciune şi cu capul într-o parte, în faţa icoanei. Nu mai văzusem niciodată aşa ceva. Îmi zice: „Copile, niciodată să nu răsplăteşti răul cu rău! Orice ai face! Da’ niciodată, răul cu rău!”. Avea o bunătate în voce! Nu era aspru. Venea o bunătate din el, care te copleşea! Când am ajuns sub clopotniţă, l-am auzit strigându-mi: „Bunătate! Bunătate! Bunătate!”.
Nu mai ştiam ce să zic. Am simţit ca o scânteie în mine. Am plecat foarte fericit acasă şi când am ajuns l-am îmbrăţişat pe tata în hohote de râs. Eram aşa de bucuros, că nu puteam să îi spun nimic. Nici nu i-am spus ce s-a întâmplat, până de curând.
Eu tot aşa în lumină l-am văzut de fiecare dată de atunci. Îi reţin şi ochii plini de lumină. Uneori nici nu mă puteam uita la el. Orice aveam rău în suflet îmi dispărea când îl vedeam. Te ridica sufleteşte. Vorbea despre Dumnezeu tot timpul. Deşi au trecut câţiva ani, nu am uitat, pentru că asta nu se uită niciodată!
Atunci când tata nu avea biserica gata, mergeam împreună cu mama la catedrală, în special duminica seara şi la vecerniile sărbătorilor, unde l-am întâlnit adesea pe părintele Gherontie, care de multe ori se juca cu noi, copiii în curtea catedralei, de-a ascunselea şi de-a prinselea şi ne zicea pilde duhovniceşti. Mie mi-a spus odată pilda talanţilor, aşa tacticos cum era el, şi mi-a zis că nu trebuie niciodată să ajungi ca cel care şi-a îngropat talanţii!
Emanuel-Maxim Nicolae,
n. 2007, Alba Iulia
