Într-o duminică de toamnă târzie, la orele serii, am participat la slujba Vecerniei săvârșite la biserica „Sfântul Mare Mucenic Mina” din Alba Iulia, unde slujește părintele profesor Emil Jurcan. A fost o slujbă liniștită, pe care mi-o aduc și acum aminte, la sfârșitul căreia părintele a rostit un scurt cuvânt de învățătură.
Abia înainte de miruire am observat prezența discretă în biserică a Cuviosului Gherontie. De obicei, își făcea simțită prezența, însă de data aceasta a stat liniștit la slujba Vecerniei. Chiar dacă slujba luase sfârșit și părintele îi miruise pe aproape toți credincioșii, încă erau mulți oameni în biserică adunați în jurul Cuviosului. Părintele Emil l-a provocat să împărtășească celor de față cuvinte de zidire sufletească sau experiențe spirituale, însă Cuviosul părea mai degrabă rezervat și nu avea dispoziția cu care eram familiarizați cei mai mulți dintre noi.
Această concentrare a celor din jurul Cuviosului, în așteptarea cuvintelor lui, era întreruptă de insistențele unei femei cu un copil în brațe, care cerșea. Câteva persoane au rugat-o politicos pe femeie să nu mai întrerupă momentele din biserică și să aștepte afară. Ba chiar, la un moment dat, cineva i-a oferit niște bani tocmai pentru a pleca din proximitatea Cuviosului și pentru a nu-i deranja liniștea sau starea. Cuviosul Gherontie a observat cele petrecute în spatele lui și, dintr-o dată, a deschis el însuși un dialog cu părintele Emil și cu câțiva dintre noi. De la starea de meditație și rugăciune pe care o vedeam la el, trecuse la un dialog al bucuriei, ce provoca zâmbete tuturor celor care eram de față. Antrenat de părintele Emil, Cuviosul Gherontie răspundea tuturor întrebărilor și provocărilor ce îi erau adresate de către cei prezenți.
La un moment dat, cineva din biserică se apropie de Cuviosul și îi oferă un pomelnic în văzul tuturor. Cuviosul părea foarte mulțumit și bucuros de gestul creștinului, motiv pentru care a vorbit despre importanța rugăciunii. Gestul acelui creştin anonim și cuvintele Cuviosului i-au determinat pe mai mulți credincioși din biserică să îi ofere Cuviosului pomelnice și sume de bani, pe care dânsul îi primea cu zâmbetul pe buze, fără nicio rezervă, ba chiar îi număra și se uita la ei și privea în jur dacă nu mai vine și altcineva cu vreun pomelnic. După mai bine de o oră de discuții, ne-am îndreptat spre ieșirea din biserică și am mai zăbovit câteva minute bune în fața bisericii. Au mai venit câțiva frați și câteva surori cu pomelnice însoțite de bani. Cred că au plecat la mașinile lor, poate unii din apropiere chiar acasă, pentru a aduce pomelnicul lor Cuviosului. Părea din ce în ce mai mulțumit. În văzul tuturor cel de față, numărase o sumă destul de mare.
Stând în jurul Cuviosului ca într-un cerc și ascultând povețele lui, dintr-o dată îl văd cum, ca un fulger, sparge cercul, iese din curtea bisericii, merge câțiva pași pe drum și se oprește în dreptul femeii cu pruncul în brațe, care cerșise în biserică. Chiar dacă ea nu a scos niciun cuvânt în tot acest timp, Cuviosul s-a îndreptat direct la ea, parcă ar fi știut exact unde stă retrasă. Nu am auzit ce i-a spus. Dar am văzut cum a scos toți banii săi de la pomelnice și poate și alții pe care îi avea, nu știu, și i-a oferit femeii, care nu știa dacă să creadă acest lucru sau dacă este o glumă batjocoritoare la care asistăm cu toții. Se uita mirată spre noi, iar noi mirați spre Cuviosul. A îmbrățișat-o și femeia s-a retras lăcrimând.
Cuviosul s-a întors spre noi și, parcă intuind gândurile multora dintre noi, a spus: „Ce vă uitați? I-am dat numa’ niște bani! Doar nu vă pare rău că mi-aţi dat mie banii!”. Fiecare și-a răspuns în sinea lui… și fără a mai spune prea multe, nici noi, nici Cuviosul, ne-am pornit spre casele noastre.
Pr. lect. univ. dr. Oliviu Botoi,
Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia
