În urmă cu mai mulţi ani, în Joia Patimilor, după ce a terminat serviciul, soţia mea a plecat la Tismana la mănăstire, fără să mai treacă pe acasă. Eu nu reţin din ce motive nu am mers.
În biserică, ea a folosit şalul pe cap în loc de batic. Era un şal roşu cu dungi argintii, pe care şi-l cumpărase din Ierusalim şi l-a atins de Sfântul Mormânt, de stâlpul biciuirii şi de alte obiecte sfinte. Îi plăcea mult să poarte acel şal, simţind în el încărcătura Locurilor Sfinte.
Cineva a certat-o şi i-a spus să-i fie ruşine ca poartă batic roşu în acea zi de tristeţe. Soţia a fost mâhnită până a doua zi. În Vinerea Mare a mers din nou la mănăstire, de data aceasta, în ton cu Săptămâna Patimilor. În curtea mănăstirii, Cuviosul. Într-o cămaşă roşie, de un roşu puternic. A privit-o în ochi, ca şi cum i-ar fi spus: ,,Vezi cămaşa mea, nu în culoare stă căinţa sufletului, nu mai fi mâhnită!”, apoi a intrat în biserică. Toată mâhnirea i s-a dus… şi a făcut loc bucuriei şi umilinţei.
Cuviosul i-a arătat că el a înţeles semnificaţia şalului şi mâhnirea ei, fără să fi văzut sau auzit nimic din cele întâmplate cu o zi înainte. Vibra cu Locurile Sfinte şi iubea oamenii!
Constantin Augustin Giurgiulescu, Târgu Jiu
