L-am văzut într-o duminică, după slujbă, pe Cuviosul într-o stare de har, stând deoparte şi luând aminte cu atenţie la fiecare creştin care trecea la miruit. Nu ştiu ce vedea în duh, căci faţa lui radia de bucurie şi de har, de parcă vedea îngeri, şi urmărea totul cu mare atenţie. Când l-am întrebat despre aceasta, nu a vrut să îmi spună, ci doar m-a privit, ca şi cum mi-ar fi spus: „Aceasta e taina mea!”.
Cugetarea principală a Părintelui era despre veşnicie şi o aducea mereu în vorbirea lui, pentru noi, aproape obsesiv, prin cuvintele: „Veşnicia veşniciilor, nesfârşită, infinită şi infinita infinitelor, nesfârşită şi peste infinite şi peste secole…”.
Într-o seară, la Vecernie, a venit la biserică un băiat îndrăcit, de vreo 18 ani. Era şi Cuviosul în biserică. Băiatul era chinuit de demon şi, la un moment dat, a venit şi s-a aruncat la picioarele Cuviosului. Băiatul, văzându-l aşa îmbrăcat, ca un mirean, nu ştia cum să i se adreseze şi i-a spus: „Tataie, nu ştiu cine eşti, dar demonul din mine nu te poate suporta!”. Cuviosul nu a reacţionat nicicum, a rămas în picioare, drept, ca şi cum nici nu ar fi văzut sau auzit reacţia tânărului. După slujbă, Cuviosul l-a luat la el în chilie, a vorbit cu el şi s-a rugat, după cum a povestit băiatul. Dacă s-a tămăduit sau nu, nu ştiu!
Monahia I.,
Râmnicu Vâlcea
