Nu întotdeauna înţelegeam noi de ce face sau de ce spune anumite lucruri, dar el făcea totul cu un scop, deşi uneori dădea impresia că trăncăneşte sau înşiră cuvinte fără rost. La el, totul avea un rost.
Într-o seară a venit la maici la bucătărie, s-a dezbrăcat până la brâu şi s-a băgat cu capul sub robinet, la chiuvetă, udându-şi părul, apoi, cum era aşa cu părul zburlit şi-a ridicat capul şi se uita în toate părţile ca un om nebun, care nu ştie pe ce lume este.
Odată eram pe scările bisericii cu el şi a venit o creştină foarte credincioasă, care avea mare evlavie la Cuviosul. Când a văzut-o, a spus despre ea: „Ioai, dragă! Ei de mică i-a plăcut dragostea!”. Când l-a auzit, femeia a luat-o la fugă pe scări, ca să nu-i mai spună şi altceva. Când am întâlnit-o mai apoi, mi-a mărturisit că aşa este cum a spus Cuviosul.
La slujbă, se ruga de multe ori cu mâinile ridicate, iar din când în când îşi trăgea tricoul peste cap, ori făcea vreun giumbușluc ca să pară nebun şi să acopere acea stare de evlavie care se vedea la el. Uneori, când o maică de la strană cânta aşa mai neatent sau cu vreun gând de mândrie, începea el să cânte mai tare şi mai rău ca ea, o îngâna, astfel că o încurca şi pe ea de tot. Noi ne mai amuzam de năzdrăvăniile lui. Odată, la Vecernie, cânta mai tare ca maicile şi se comporta cam nepotrivit. O maică, văzându-l cum se manifestă, şi-a zis în gândul ei: „Să ştii că Părintele a fost la restaurant, a băut şi s-a îmbătat!”. După slujbă, Cuviosul s-a dus direct la ea şi i-a spus: „Să ştii, dragă, că nu am fost la restaurat şi nu m-am îmbătat!”. Trebuie să spun că se mai ducea uneori în oraş la restaurant, unde îşi făcea numărul lui de ghiduşii, probabil le şi cânta, iar patronul îl îndrăgea tare mult şi îi dădea bani.
Odată, când a venit la noi la mănăstire, s-a dus direct la clopotniţă şi a bătut clopotul. Era noapte. La mănăstiri, în afară de slujbe, clopotul se mai bate când vine un arhiereu şi când pleacă. Acum, maica stareţă şi maicile, auzind clopotul la o oră nepotrivită, au fost în nedumerire şi s-au alertat. Maica stareţă a trimis îndată o maică la clopotniţă să vadă ce se întâmplă. Acolo a dat de Cuviosul şi, întrebându-l de ce bate clopotul, el i-a răspuns cu un aer firesc: „Ca să ştiţi că am venit eu, dragă!”. Şi acolo a fost un tâlc pe care nu l-am desluşit.
Cuviosul mai cerea uneori vin şi voia să facă pe beţivul. Chiar se ruga zicând: „Doamne, miluieşte-mă pe mine beţivul şi curvarul!” sau zicea: „Toată lumea ştie că sunt un beţiv şi un curvar!”.
Monahia I.,
Râmnicu Vâlcea
