La începutul pocăinţei şi întoarcerii în Biserică, după o educaţie şi o viaţă atee, când citeam Vieţile Sfinţilor, credeam că ele fac parte dintr-o lume de mult apusă, că sunt un fel de legende, ceva greu de trăit în zilele noastre.
Abia intrasem ca soră de mănăstire la Schitul S.P., iar în primul Post Mare am fost îmbrăcată cu dulamă călugărească. Cumva simţeam că am intrat într-o tagmă, neînţeleasă chiar şi pentru mine, a oamenilor care tind spre desăvârşire şi care s-au afierosit total lui Dumnezeu. Maica stareţă m-a luat cu dânsa la „oraş” pentru a rezolva probleme administrative.
Mănăstirea avea un Aro, pe care, de obicei, când ieşeam la oraş, maica îl încărca cu tot felul de lucruri necesare. Undeva, printre pachete, pe bancheta din spate, stăteam şi eu plină de teamă, atât pentru că intrasem într-o altă condiţie existenţială ca soră începătoare într-o mănăstire, cât şi pentru „reîntâlnirea” cu lumea pe care tocmai o părăsisem.
Ne-am oprit în oraş, lângă un bloc, unde maica stareţă urma să viziteze o familie. Sfinţia sa a urcat să vadă dacă era cineva acasă (atunci nu erau telefoane mobile), iar pe mine m-a lăsat în maşină. Printre sfaturile de începători mi s-a spus că trebuie să tăcem pentru a ne putea ruga, să vorbim cu cei din afara mănăstirii doar strictul necesar şi să nu dăm relaţii despre mănăstire străinilor.
Cât timp am rămas singură, a venit la mine chiar doamna pe care o căuta maica (cunoştea maşina), iar eu i-am spus că maica stareţă a urcat la dânsa. Doamna mi-a spus că se bucură că am îmbrăcat haina călugărească şi chiar a făcut un elogiu vieţii monahale, în timp ce stăteam ascultătoare, după sfaturile primite de la maica stareţă. La sfârşit, doamna mi-a arătat nişte oameni în vârstă, care stăteau pe bancă în faţa blocului, şi m-a atenţionat pe viitor că unii dintre ei sunt foarte iscoditori cu toate persoanele străine care intră în bloc. Stăteau acolo toată ziua şi asta făceau. Mi-a spus să fiu atentă dacă mă întreabă despre mănăstire, despre mine, să nu dau relaţii, că nu i se pare prea în regulă ce se întâmplă. Chiar îi suspecta că ar putea da informaţiile mai departe.
Eu n-am răspuns, dar teama mea interioară a crescut şi mai mult. Am rămas în maşină, ca ascultare. La câteva minute după ce a plecat doamna, de maşină se apropie un bătrânel care, deşi afară era rece, nu era îmbrăcat decât într-un pulover şi, într-un fel foarte familiar, a început să mă ia la întrebări: Cine sunt?, De unde sunt? etc.
Tăceam şi mă gândeam: „Aha, bătrân iscoditor, ai grijă cui dai relaţii despre tine şi despre mănăstire…”. Până să termin gândurile, acest bătrânel a început să răspundă singur la toate întrebările: „A, eşti de la S.P., aşa, de la cuvioasa S., păi eu o cunosc că vine de la Mănăstirea R.!” şi înşira toate acele informaţii pe care eu mă străduiam să nu le divulg.
El ştia totul despre mine, iar eu eram convinsă că este un… informator.
În aceeaşi zi, vizitând alţi creştini, am auzit o poveste care rezona mult cu Vieţile Sfinţilor, despre un bătrân ciudat, care nu se fereşte să fie ridicol în faţa oamenilor, dar care, atunci când îi cereai să se roage pentru cineva, se aşeza în mijlocul străzii şi ridica mâinile spre cer, făcând rugăciune pentru persoana respectivă.
În acel moment, am realizat că tocmai ratasem întâlnirea cu un sfânt… bătrânelul informator care era informat de Sus cu tot despre mine nu era altul decât „Cuviosul Gherontie cel nebun pentru Hristos”. De atunci, sufletul meu era mereu atras de el, încredinţat că omul acesta ştie ceva din voia lui Dumnezeu.
M. P.
