Pentru slujba Vecerniei Paştilor, am mers împreună cu sfântul nostru Bătrân la Biserica Învierii, căci de acum nu mai erau restricții și puteam intra la Sfântul Mormânt să ne închinăm și să ne rugăm. Ne-am aflat apoi un loc în biserica unde se slujea Vecernia. Era deja multă lume. După ce s-a citit Sfânta Evanghelie în câteva limbi: aramaică, greacă, arabă, latină, slavonă, română, franceză și engleză, Patriarhul Teofil al III-a al Ierusalimului a intrat, urcând cele câteva trepte de dinainte-i, în strana arhierească din partea stângă.
La cealaltă strană arhierească, în cea din partea dreaptă, spre uimirea noastră (nu mică!), a urcat Cuviosul Gherontie! Cu mâna streașină la ochi se uita prin biserică, de parcă ar fi căutat pe cineva cu privirea. A dat, firește, cu ochii de noi, a zâmbit, ne-a făcut cu mâna. Însă dincolo de această nouă ghidușie, era așa un sentiment, ca și cum el ar fi plutit deasupra noastră a tuturor, binecuvântând cu privirea și rugându-se pentru toți și pentru fiecare. Noi ne așezaserăm nu departe de locul în care se afla acum patriarhul, așa încât îi puteam vedea foarte bine pe amândoi.
Patriarhul s-a uitat fix la Cuviosul, întrebându-se probabil cine va fi fiind cel care se suise în celălalt scaun arhieresc. După ce a „inspectat” trecând cu ochii peste toți cei ce se aflau în biserică, Cuviosul s-a oprit cu privirea asupra patriarhului; se priveau acum de la aceeași înălțime, dar Cuviosul numaidecât și-a lăsat ochii în jos, a îngenuncheat cu mâinile deasupra capului, a spus o rugăciune, apoi a coborât și s-a dus direct la patriarh, i-a făcut o plecăciune, cerându-i binecuvântarea. Patriarhul l-a binecuvântat și a zâmbit, după care Cuviosul a venit la noi: „Ioi, dragă, v-am pierdut, dar uite că iarăși v-am găsit! Ioi, dragă, tot îi o minune!”.
Monahia Teodora,
Mănăstirea Nera
