Dragostea Cuviosului pentru viaţa monahală a început încă din copilărie, pe baza modelului reprezentat de unchiul său protosinghelul Modest Aldea şi s-a menţinut până la moarte, chiar dacă după 1959 a fost forţat să părăsească mănăstirea, iar aceasta în condiţiile în care, ulterior, de multe ori nu era primit sau i se ofereau condiţii mai mult decât modeste de cazare şi masă, inclusiv după 1990, când şi-a continuat prin lume viaţa de mărturisitor şi misionar al Ortodoxiei. Oriunde ar fi fost, a trăit permanent în duh monastic. Dealtfel, până la sfârşitul vieţii s-a revendicat ca un trăitor „de partea călugărească”, cum prefera să spună.

A iubit nespus toate mănăstirile şi schiturile, pentru care se ruga, la general, cel puţin odată pe zi. Au fost numeroase cazurile când Cuviosul ajungea într-o mănăstire seara târziu sau chiar noaptea, se ruga acolo aproape toată noaptea pentru cineva sau pentru ceva, iar a doua zi pleca la fel de discret precum venea.

Oricând se ivea un prilej, vorbea despre mănăstirea sa de metanie şi despre importanţa mănăstirilor pentru întreaga lume. Adesea spunea: „Dragă, pustnicii ţin lumea! Dacă nu s-ar ruga pustnicii, ar fi vai de lumea aceasta. Trebuie să ne rugăm şi noi ca pustnicii!”.

Până în ultimii ani ai vieţii, era prezent la slujbele de noapte de la mănăstiri, catedrale sau parohii, inclusiv la privegherile la care Sfânta Liturghie începea mult după ora 12 noaptea. Încerca să ajungă la hramurile mănăstirilor, mergând pe jos sau cu vreun mijloc de transport, iar în ultimii 10-15 ani preponderent cu maşina, alături de cunoscuţi. Permanent, căuta să poarte „haine călugăreşti”. Dacă avea posibilitatea, alegea haine lungi şi mai închise la culoare, se încingea cu centură şi îşi punea pe cap „fes călugăresc”.

A purtat în suflet până la sfârşitul vieţii dragostea faţă de ritmul vieţii de mănăstire, chiar şi atunci când Dumnezeu îl trimitea acasă la diferite persoane, pentru a le ajuta cu rugăciunea sau cu puterea cuvântului său. Acolo unde era, urma fidel un program de rugăciune pe care şi l-a luat după tipicul mănăstiresc.

Se ruga dimineaţa, la amiază, seara şi la miezul nopţii, iar între rugăciunile cunoscute includea şi unele alcătuiri care nu se găsesc în cărţile de slujbă, învăţate de la cei lângă care s-a format sau elaborate chiar de dânsul.

În mijlocul tinerilor, mai ales, făcea uneori recomandări pe cât de clare, pe atât de neaşteptate pentru cei care le primeau, pentru a urma viaţa monahală, după cum am văzut şi cazuri în care le-a spus limpede unor teologi că ei sunt „pentru căsătorie, nu pentru călugărie”. Cuvântul Cuviosului era puternic personalizat!

Pr. Dorin şi Monica Opriş