Pe Cuviosul Gherontie l-am întâlnit, dar nu am interacționat personal, în vremea de început a preoţiei mele, în timpul practicii liturgice de la Catedrala Arhiepiscopală din Alba Iulia şi în timpul celor două sesiuni de cursuri preoţeşti, absolvite în oraşul Marii Uniri.
Din păcate, nu l-am perceput decât ca pe un bătrânel „sărac cu duhul”, care „îşi face veacul” pe lângă biserică şi trăieşte din milostenia celorlalţi. Fără să judec şi fără să stărui, foarte repede mi s-a şters din minte chipul lui. Abia după moartea Cuviosului şi după intervenţia lui în viaţa mea, mi-am adus aminte că l-am întâlnit.
În anul morţii sale am aflat despre modul minunat în care a trecut la Domnul şi am citit primele mărturii ale celor care l-au cunoscut. Faptul că trupul i-a rămas flexibil şi nu a vădit semne de stricăciune după atâtea zile m-a dus cu gândul la darul pe care îl dă Maica Domnului călugărilor athoniţi, la adormirea lor în Domnul. Nu m-am aplecat însă mai mult asupra vieţii Cuviosului şi iarăşi uitarea a ascuns chipul lui de la inima mea.
Au venit anii tulburaţi ai „pandemiei” şi nimeni şi nimic nu mi-au mai readus în prim-plan chipul şi lucrarea Cuviosului, până ce Înaltpreasfinţitul Serafim, Mitropolitul Germaniei, făcând o vizită pastorală a împărţit câteva broşurele „Viaţa şi Acatistul Cuviosului Gherontie”. Au fost puţine şi nu au ajuns la toată lumea. O credincioasă în vârstă, suferindă, dar foarte ataşată de biserică, a primit însă un exemplar. Citind, a primit şi o mare evlavie şi încredere în Părintele Gherontie. Vorbea tuturor cu mare însufleţire despre el, aproape agasant.
Am lăsat-o în pace şi i-am dat mereu, condescendent, dreptate. Nu eram însă convins de tot ce spunea şi nici curiozitatea nu a reuşit să mi-o stârnească. Aceasta până într-o zi! Era o sărbătoare peste săptămână, când terminam Sfânta Liturghie cu nişte dureri de cap groaznice. Mai avusesem şi înainte asemenea dureri, dar rar. Nu știu de unde erau: de la fiere sau de la spondiloză. Cert este că nu ştiam ce să mai fac şi mi-era frică că voi „vărsa” de durere, în condiţiile în care tocmai mă împărtăşisem. Văzându-mă în această stare, „mama Doina” mi-a spus încrezătoare:
– Părinte, dacă faceţi ce să spun, Cuviosul o să vă ajute!
– Care Cuvios, maică?
– Gherontie! El îi ajută pe cei care au dureri de cap. Am aici Acatistul lui. Nu trebuie decât să vă loviţi cu cartea de trei ori peste cap şi să ziceţi: „Cuvioase Gherontie, ajută-mă!”.
Cu capul zvâcnind, cu ochii mijiţi, m-am uitat plin de neîncredere spre ea. Nu credeam ce îmi spune, dar nu am vrut să îi rănesc dragostea. Am ascultat şi m-am supus. M-am lovit de dragul ei de trei ori cu cartea peste cap şi am zis: „Cuvioase Gherontie, ajută-mă!”.
Am mai rămas în biserică încă o perioadă de timp, vorbind şi cu alţi credincioşi despre diverse probleme. Între timp, nu după multe minute, am constatat că durerea mă slobozise din strânsoarea ei insuportabilă, până ce m-a părăsit de tot. Nu îmi venea să cred! Am pus aceasta pe seama credinţei acestei femei, iar după ce am început să aflu mai multe, pe seama intervenţiei plăcutului lui Dumnezeu, Gherontie.
Aşa s-a strecurat Cuviosul în inima mea, răscolind prin minte amintiri abia schiţate ale întâlnirilor noastre, apoi bucurându-mă să descopăr că mulţi oameni dragi din viaţa mea, de la colegi, la prieteni şi până la părintele nostru duhovnic, l-au cunoscut şi dau mărturie despre sfinţenia vieţii lui.
Îl pomenesc cu drag şi îl rog să picteze şi în inima mea imaginea Bisericii din Ierusalimul ceresc, ca să mă râvnesc, şi în care, cu Harul lui Dumnezeu, să ajung să slujesc. Amin!
Pr. Emanuel-Sebastian Suciu,
Ulm, Germania
