Într-o anumită împrejurare, una din surorile mănăstirii a suferit un accident, care i-a produs multiple fracturi, la bazin şi piciorul stâng. A fost internată în spital, iniţial la ortopedie, dar, din cauză că starea ei nu era stabilă, a fost mutată la ATI. Din punct de vedere medical, s-a pus problema unei transfuzii. Spitalul nu avea cantitatea necesară de sânge, aşa că urma să vină surori din obşte să doneze.
Eram împreună cu sora A. cu multă nelinişte în suflet, ca nu cumva să moară sora nespovedită. La acea oră, nu am găsit acolo niciun preot ca să o spovedească şi comunica din ce în ce mai puţin cu noi. Ne-am dus la Vecernie la Catedrală şi acolo l-am întâlnit pe Cuviosul Gherontie. Era 31 iulie, iar a doua zi începea Postul Adormirii Maicii Domnului. După slujbă ne-am dus la Cuviosul să-i spunem să se roage pentru s.I., că e la spital şi e foarte gravă situaţia.
Sora A. a insistat să vină cu noi la spital. Gherontie însă făcea tot felul de „glumiţe” cu noi: ne-a pus să-i legăm şireturile, ne-a zis că se lasă secul în seara asta, să mergem unde ştie el, unde să mâncăm nişte cârnaţi şi să bem bere, vorbea despre o familie care are cârnaţi buni. Noi trăgeam de el să vină la spital. În parcul vechi de lângă Catedrală, vara erau terase cu mese şi scaune unde ieşeau oamenii la o bere.
Cuviosul, vorbind tare şi râzând, ne-a băgat printre mesele de la terasă, fără să ţină cont că eram „două măicuţe”. Mă aşteptam din clipă în clipă să ne aşeze la o masă ca să bem bere! Am trecut prin terasă şi am ieşit pe strada care ducea spre spital. Pe drum a mai sunat la un bloc la interfon să mergem să mâncăm cârnaţi la familia aceea. Pentru noi, care nu consumam carne, ar fi fost ceva… Dar familia cu cârnaţii nu era acasă şi, docile, l-am urmat pe Cuviosul, care acum mergea singur spre spital. Mersul lui a devenit serios şi repeta mereu: „Las-o să moară… E nevinovată, dacă moare, merge în rai!”. Noi îi explicam mereu: „Nu, nu s-a spovedit, nu poate să moară aşa!”. „Ba să moară… să moară… merge în rai… e nevinovată!”.
Când am ajuns la spital, nu am putut să mergem la ATI că deja bolnavii care îl cunoşteau s-au strâns grămadă în jurul lui şi au început să strige: „Gherontie, vino la mine în salon… Vino la mine…!”. Atunci i-am zis surorii A. să rămână cu Cuviosul, care pornise spre saloane, iar eu m-am dus la ATI. Când am ajuns, am întrebat o infirmieră cum este sora I., iar ea mi-a zis că nu poate să îmi dea detalii, să chem mai bine medicul de gardă, dar nu era nimeni. Am bătut pe la uşi, dar degeaba. M-am întors în salon lângă s.I., care era în semicomă.
În acel moment, sora A. a venit cu Cuviosul. Mi-a spus că au fost pe la toate etajele, că bolnavii trăgeau de el să meargă prin saloane şi abia a reuşit să îl aducă. Acum cred că doar a tras de timp, începând cu şireturile, berea pe terasă, cârnaţii şi apoi toate etajele spitalului. Ştia că e pe moarte. S.I. nu mai vorbea cu noi, parametrii pe aparat erau mici. Cuviosul s-a uitat la ea şi a zis: „Las-o să moară…”. Toată fiinţa mea spunea „Nu! Să nu moară!”. Mă agăţam de gândul că trebuie să se spovedească, era argumentul că trebuie să trăiască… Doctorul nu venea…
Mi-am amintit că s.I. avea multă evlavie la Sfânta Cruce, că mama ei o însemna adeseori cu Sfânta Cruce când pleca undeva, că atunci când plecam la examene s.I. mă însemna cu Sfânta Cruce din cap până în picioare şi am luat toate examenele… Am sărit în picioare şi am zis: „Cuvioase, fă o cruce peste ea!”. Atunci a devenit serios, toată lumea din jur a tăcut şi el a început să se roage şi să o însemneze pe s.I. cu Sfânta Cruce, din cap până în picioare. A făcut aşa de câteva ori, apoi s-a întors şi a început din nou gălăgia. Sora A. a plecat cu el şi mi-a povestit că au cutreierat oraşul pe la creştini.
Puţin timp după acest episod a venit medicul de gardă. Mi-a zis că pot să merg acasă, că nu am ce face la spital, că, dacă mâine i se va face transfuzia, va fi mai bine. Am dormit liniştită, iar a doua zi am mers cu surorile la spital să doneze sânge. Am ajuns la ATI aproximativ la ora 8,30. Doctorul care fusese de gardă mi-a ieşit în întâmpinare vădit tulburat şi mi-a zis că îi pare rău, dar aseară, la o jumătate de oră după ce am plecat a constatat că pacienta avea hemoragie internă şi au fost nevoiţi să o opereze de urgenţă… Surpriza a fost că acum s.I. nu mai era la ATI, că această operaţie neaşteptată a salvat-o. Am fost copleşită de emoţie şi recunoştinţă. Doctorul se temea poate de ce o să zic, dar eu am înţeles că rugăciunea lui Gherontie a salvat situaţia…
Au mai fost zile de spitalizare, a venit şi părintele de la spital şi a spovedit-o, dar punctul critic a trecut cu ajutorul Cuviosului Gherontie. Sora I. s-a însănătoşit după o lungă suferinţă, urmând să meargă în rai altădată.
Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Mulţumim lui Dumnezeu şi celor bineplăcuţi Lui! Ei nu trăiesc doar în cărţile cu Vieţile Sfinţilor, ci sunt contemporani nouă!
Şi, mai ales, mulţumim că ne-a dăruit să vedem Sfinţi printre noi… să-i cunoaştem, să ne bucurăm de ei, să ne împărtăşim de rugăciunile şi harismele lor, să plângem de bucurie la înmormântarea lor!
M.P.
