L-am văzut pe Cuviosul ca pe Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos. Am fost în pelerinaje şi în Rusia şi am văzut mulţi nebuni pentru Hristos. Chiar şi la noi, în Sfântul Munte. Dar puţini erau adevăraţi. El era un adevărat nebun pentru Hristos. Am întâlnit pe unii care se considerau nebuni pentru Hristos, dar erau cam prefăcuţi, prezenţa lor nu inspiră pace, te agită. Simţeai că e înşelătorie. Noi ştim că nebunia pentru Hristos e cea mai grea chemare de la Dumnezeu, cea mai grea cruce, pe care puţini o pot duce!
L-am reîntâlnit de mai multe ori în Sfântul Munte, când a început să vină cu grupuri de pelerini. Orice îţi spunea, nu te puteai supăra pe el. Când stăteai lângă el îţi dădea aşa o bucurie, de nu aveai cum să te superi pe el.
Era odată la noi la schit în Săptămâna Patimilor şi i-am răzuit mere, că nu le putea mânca. Mai avea un dinte: „colţul vesel”, cum îi spunea el. A turnat oţet peste măr şi le-a dat la toţi să mănânce. Era ca să ne gândim la ce I s-a dat Mântuitorului să bea când era pe Cruce…
De fiecare dată când venea la noi şi se făcea slujbă în biserica mare, se aşeza în genunchi în partea stângă, la icoana Maicii Domnului. Şi părinţii de la chiliile din Schit îmi spuneau: „Când mai vine Cuviosul să îl aduci şi pe la noi!”. L-am dus într-o dimineaţă la o chilie. Când am ajuns, nu terminaseră încă slujba. A intrat în bucătărie, s-a pus acolo în genunchi şi a început să se roage de s-a auzit până în biserică. La chinonic au venit din biserică să îi spună să zică mai încet, dar nu au avut cu cine. Şi-a continuat neîntrerupt rugăciunea!
Monahul Isaac,
Sfântul Munte
