Până anul trecut nu auzisem nimic despre Cuviosul. Prima data am auzit despre el de la buna mea prietenă, care îi purta o evlavie deosebită și care mi-a împărtășit câte puțin din trăirile ei. Dumnezeu a rânduit ca tot prin intermediul ei să-l cunosc mai bine, atunci când a trecut printr-o perioadă de mari încercări, despre care va da singură mărturie la momentul potrivit, eu fiind martoră la cât de mult a ajutat-o Domnul prin mijlocirea Cuviosului. Ușor, ușor, cu oarecare neîncredere, am început în perioada aceea să îi cer și eu ajutorul pentru ea, crezând cu tărie că poate face minuni în cazul ei, dar cumva, în mintea mea, era doar Cuviosul ei, care o poate ajuta, că ea crede în sfințenia lui, dar nu aveam încredere că mă poate ajuta și pe mine, nu strigam la el ca la un sfânt, așa cum o făcea prietena mea în încercările prin care trecea.
Asta până într-o seară când m-a contactat cumnata mea, foarte speriată și îndurerată, să îmi spună că nepoțelul ei, de numai două săptămâni, este internat, într-o stare foarte gravă, iar doctorii spun că șansele de supraviețuire sunt mici, că va fi mare minune să treacă de noaptea aceea. Copilașul fusese internat cu pneumonie, dar în spital se înecase cu lapte și acum avea ambii plămâni grav afectați, motiv pentru care fusese intubat. Mi-a trimis atunci și câteva poze, care m-au răscolit profund. Atât de mult m-a durut situația copilașului, pe care nici nu-l cunoșteam personal, încât am încercat să mă rog pentru el, să facă Domnul o minune. Cum în ultima perioadă mă obișnuisem să cer ajutorul Cuviosului pentru prietena mea și văzusem de multe ori cât de repede îi sare în ajutor, gândul mi-a fugit la el și, spre rușinea mea, țin minte că rugăciunea a fost foarte scurtă și cât se poate de obraznică: „Cuvioase, dacă vrei să cred în tine și în sfințenia ta, te rog să ajuți copilașul acesta să treacă noaptea cu bine și să își revină!”. Cu mare bucurie am aflat a doua zi că este în viață, dar starea lui se menținea gravă, iar doamna doctor a decis să cheme preotul pentru a-l boteza. Acela a fost primul moment în care am simțit că, într-adevăr, Cuviosul este grabnic ajutător tuturor celor care îl cheamă în rugăciune, chiar și cu obrăznicie, și am fost încredințată că va avea grijă de micuțul Nicolas. Din acel moment, starea lui a început să se îmbunătățească de la zi la zi, iar după trei săptămâni a ieșit sănătos din spital.
Încă mă simt rușinată pentru felul în care m-am adresat Cuviosului în situația aceea, dar am citit din mărturiile celor care l-au cunoscut în viață că nu este supărăcios și cred că nu l-a întristat îndrăzneala mea. De atunci îl simt și eu aproape, îi cer des ajutorul și mijlocirea către Domnul, simt că răspunde grabnic și sunt încredințată că este un sfânt al zilelor noastre. De când l-am cunoscut, simt că am acolo Sus, lângă Domnul, un prieten, care îmi vine în ajutor ori de câte ori îl chem în rugăciune.
Slavă Domnului că încă ne mai dă modele de sfințenie!
Prof. Mioara Abageru,
Bacău
