Maicile care îi simţeau inima se purtau cu el tare frumos. L-am văzut însă şi respins. A venit într-o perioadă foarte bolnav. Eram la rugăciune. A venit, a bătut la uşă şi mi-a spus: „Cuvioasă, cuvioasă, eu ştiu că tu mă înţelegi şi mă primeşti!”. A intrat, s-a aşezat pe pat şi mi-a spus: „Chiar nimeni nu mă crede când am şi eu o neputinţă!”. Îl dureau măselele! Îmi spunea: „Fă ceva, dă-mi ceva că e a treia zi de când mă dor de nu mai pot!”.
Aveam algocalmin, a luat, iar după câteva ore mi-a spus că nu îl mai doare aşa de tare! A doua zi i-am mai dat două pastile să le aibă la dânsul şi a plecat la drum. A fost tare bucuros că l-am ajutat cu pastilele.
Monahia Veronica Cojocaru
