Pe zi ce trecea, aveam tot mai mare evlavie la el. Am stat o perioadă în chilii alăturate. Pentru că peretele era din rigips se auzeau rugăciunile lui, mai ales noaptea, când era linişte. Am putut apoi să-i văd şi osteneala! Se ruga toată noaptea şi bătea metanii. Câteodată, pentru că mai lăsa uşa întredeschisă, mă opream să văd ce face. Pentru că ştia asta, lua berea şi zicea: „Doamne, Tu ştii că eu sunt cel mai păcătos om! Am şi eu păcatul ăsta! Am şi eu păcatul acesta, dar Tu mă vei ierta pentru păcatul ăsta!”.
De fiecare dată când îl apreciai în gând sau vorbeai cuiva despre el: „Doamne, ce om sfânt, aici lângă noi!”, întotdeauna spunea câte ceva care părea deplasat sau lua în mână o bere, ca să pară un beţiv. De fiecare dată când era chemat jos să vorbească cu cineva, oricât era de frumos îmbrăcat, îşi punea ori bere în cap, ori ţuică, îşi murdărea cu mâncare hainele, ca să nu-l slăvească lumea.
M.A.
