Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, mi-a fost dat şi mie să-l întâlnesc pe Cuviosul Gherontie. Pentru prima dată l-am văzut în Catedrala din Alba Iulia. Începuse slujba, când văd că intră în biserică un bătrânel cu o pungă de plastic în mână şi care scuipa în stânga şi dreapta. După ce s-a închinat pe la icoane, s-a oprit în faţa soleei, făcând multe metanii rapide, după care a rămas în genunchi, cu mâinile ridicate la cer. Nu ştiam ce să cred despre el. Felul lui de a fi intra în contradicţie cu modelul statornicit în mintea mea de călugăr, despre cum ar trebui să fie un om duhovnicesc.
După o vreme, l-am întâlnit acasă la o cunoştinţă comună, unde obişnuia să petreacă mai mult timp. În acea seară nu a mai vrut să meargă la biserică şi a hotărât să facem Vecernia împreună, acasă. Când am început să ne rugăm şi l-am văzut cu câtă încordare şi atenţie lăuntrică intră în rugăciune, ridicându-şi mâinile către cer, şi se roagă în faţa icoanelor, m-am lămurit definitiv. De fapt, el nu se ruga cu mâinile ridicate din obişnuinţă sau ca un gest formal, ci îmbrăţişa cerul.
Acum, când nu-l mai văd în persoană, când nu mai întâlnesc pe cineva asemănător lui, îmi dau seama ce dar a avut Cuviosul, pentru că el reuşise cu adevărat să se conecteze cu Dumnezeu, nu cum facem noi când doar rostim nişte rugăciuni după cărţi, cu mintea împrăştiată. El se conectase la cele cereşti şi primise cercetarea lui Dumnezeu.
Pe mine m-a impresionat foarte mult desprinderea asta a lui faţă de lume, deşi trăia în această lume. Nu îi păsa cum arată, cu ce se îmbracă, ce zic oamenii despre el, nu căuta slavă de la lume. Căuta cu toată tăria lui să intre în prezenţa lui Dumnezeu. Când ridica mâinile la cer şi spunea un simplu „Tatăl nostru”, simţeam că trăieşte comuniunea cu Dumnezeu. Rugăciunea nu era pentru el ceva formal, cum adesea facem noi când spunem: „Hai să mai citim o rugăciune!”, „Hai să-mi fac canonul…”.
Cu călugări sau cu preoţi îmbunătăţiţi, misionari, suntem obişnuiţi, vedem, dar nebunie pentru Hristos numai în persoana Cuviosului mi-a fost dat să întâlnesc şi n-am recunoscut-o din prima, de la început. Uitasem cu totul că, în Biserică, există şi o astfel de cale – cea a nebuniei pentru Hristos – prin care se poate ajunge la sfinţenie. Acum îmi dau seama că este ceva extrem de rar să întâlneşti la cineva o asemenea nevoinţă grea. Mărturisesc că am confundat-o cu un uşor dezechilibru, un delir mistic sau mai ştiu eu cu ce ar cataloga-o un psihiatru. De fapt, acolo era o lucrare, o nevoinţă duhovnicească, ce a făcut din Cuviosul un stâlp de foc care întărea lumea cu rugăciunile lui.
Harisma nebuniei pentru Hristos e rară, am citit în cărţi despre ea, însă doar în persoana Cuviosului am văzut-o în lucrare. El nu trăia prin raţiune, el trăia prin relaţia directă cu Dumnezeu. De aceea, cuvintele pe care ni le spunea aveau un sens, o încărcătură. Nu era un om raţional, ca noi, care suntem atenţi ce spunem ca să nu se creadă ceva despre noi. Era spontan. Cuvintele îi ieşeau pur şi simplu din trăirea lui cu Dumnezeu. Oamenii erau ciorchine pe el. Simţeau cum mustea în el mângâierea dumnezeiască, pe care a câştigat-o cu jertfe greu de explicat. Ce să mai vorbim de trăit?!
Numai aşa se câştigă harul lui Dumnezeu. Harul nu se câştigă cu comoditate, cu confort. El a dat sânge ca să dobândească harul pe care oamenii îl simţeau la el. Cuviosul, cu acest har al său, atrăgea oamenii. Sunt convins că privegherile lui de noapte şi suspinurile, rugăciunile cu mâinile întinse la cer au fost nenumărate. Nu se poate câştiga un astfel de har ieftin, cum vrem noi. Multe nopţi a stat cu mâinile ridicate. Bătături ca ale lui în genunchi nu am văzut la nimeni. Cu câtă lepădare de sine stătea nemişcat în genunchi, nepăsându-i de durerea de spate sau de genunchi sau de mâinile amorţite! Noi la rugăciune ne legănăm de pe un picior pe altul. Ne amorţeşte stângul, ne amorţeşte dreptul şi ne tot schimbăm, dar el, când se afunda în rugăciune, uita şi de trup şi de cele ale trupului. Era un om dăruit de Dumnezeu cu mult har.
Atâta dragoste avea în el… Multe probleme de-ale mele şi-au găsit rezolvarea în întâlnirile cu el. Punea degetul direct pe rană, ca şi cum ar fi zis: „Iui, dragă, aici te doare!”. Ţin minte că odată venisem pentru nişte examene la facultate şi aveam nişte dureri de cap cumplite, care mă chinuiau de câteva zile. M-am întâlnit cu Cuviosul şi îl aud zicând: „Iui, dragă, hai să te pup!”. Şi m-a pupat pe frunte de parcă m-ar fi lins. Şi i-am zis: „Hai, Cuvioase, lasă-mă!”. După aceea, am simţit că parcă mi-a luat durerea cu mâna. A văzut că mă chinuiam de multe zile cu dureri de cap şi m-a rezolvat cu un sărut pe frunte. O chestie aparent ciudată, dar prin care el a făcut minuni. Noi nu suntem ciudaţi, dar nici minuni nu facem. Păzim regulile acestea sociale, prestanţa publică, părerea celorlalţi, slava, aprecierea, să stau cuminte, cuvios, dar, cu toate acestea, nu reuşim să-i ajutăm cu adevărat pe ceilalţi, aşa cum ne-a ajutat Cuviosul.
Sunt convins că Dumnezeu îl va proslăvi, pentru că a fost şi este un sprijin pentru Biserică. Îmi pare rău că nu am fost cu destulă trezvie ca să mă pot folosi mai mult de întâlnirile cu el, să văd mai mult dincolo de ghiduşiile astea de suprafaţă pe care le făcea, să absorb mai mult din ceea ce trăia el cu Dumnezeu, din ceea ce ştia cu multă pricepere să ascundă. Nu-mi rămâne decât ruşinea pentru ignoranţa şi nepriceperea mea şi rugăciunea:
Cuvioase părinte Gherontie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!
Ierom. Simeon, Schitul „Învierea Domnului”
