Deşi suntem convinşi că Dumnezeu este prezent permanent în viaţa noastră, totuşi ne este greu să exprimăm această certitudine în cuvinte concrete. De ce oare? Să fie frica de a nu greşi ori teama de a nu pierde bucuria? Să fie efortul de a privi în adâncul nostru sau greutatea de a exprima trăirile prin cuvinte?

În ultimele două luni, viaţa românilor s-a schimbat din cauza măsurilor impuse de autorităţi pentru limitarea răspândirii pandemiei. Pentru mine, o mare nelinişte o reprezenta durata limitărilor, inclusiv a celor de ordin liturgic. Asta, până în clipa în care am citit despre mărturia dată de o familie de creştini din judeţul Constanţa, despre anunţarea voalată a acestor timpuri de către Cuviosul Gherontie cel nebun pentru Hristos. Era prima estimare realistă, dacă nu chiar optimistă, legată de timpul necesar pentru ca vieţile noastre să reintre într-o oarecare normalitate. Atunci am înţeles că totul va fi bine, pentru că nu suntem singuri în această încercare. Deşi pandemia abia începuse, am devenit mult mai încrezător, cu atât mai mult cu cât eu însumi mă „jucasem” cu Cuviosul.

La sfârşitul lui februarie şi începutul lui martie (deci înainte cu câteva săptămâni de intrarea oficială în starea de urgenţă), starea mea de sănătate se deteriora. Prudent, am urmat calea medicală obişnuită: doctori, analize, medicamente (mai puţine), pentru o infecţie cu helicobacter pylori şi o viroză respiratorie, cu care eram diagnosticat atunci. Cel mai tare mă deranja o durere cumplită de cap (în zona frunţii şi a ochilor), cum nu ţin minte să mai fi avut şi care nu ceda la medicamentele prescrise în cele câteva vizite la medic. Tot gândind la o posibilă rezolvare, într-o seară, mi-au căzut ochii pe două mici fotografii ale Cuviosului aşezate pe un raft cu cărţi. Am avut senzaţia că mă privea zâmbitor. Şi a început jocul! L-am privit şi i-am spus că m-au uimit mărturiile date de oamenii vindecaţi de el. I-am spus că mi-aş dori să fie în faţa mea să-mi dea un cap în frunte (sau trei, cum vrea el!) şi mi-ar trece durerea. La urmă l-am rugat să facă cumva şi să mă ajute şi pe mine, pentru că mă simţeam rău, iar a doua zi aveam de lucrat mult (cu capul). Aveam de completat numeroase documente, pe care le amânasem de nevoie, dar care trebuiau finalizate numaidecât a doua zi. Dimineaţa următoare m-am trezit neobişnuit de bine şi am lucrat toată ziua cu spor, îndeplinindu-mi obiectivele mai mult visate, decât propuse cu o seară înainte. Seara l-am privit şi i-am mulţumit sfios pentru ajutor, gândind că mă jucasem cu el, aşa cum făceam în copilărie: „Cine-i prietenul meu adevărat vine acum la mine!”.

După aproximativ două luni, în cadrul unei discuţii cu persoane care cunosc bine lucrarea Cuviosului, le-am mărturisit regretul personal că, deşi l-am văzut de nenumărate ori, nu am schimbat nicio vorbă cu dânsul şi le-am povestit „jocul” meu cu Bătrânul. Mai mult, între timp mi-am făcut anumite analize din care reieşea că scăpasem de helicobacter, dar şi că trecusem printr-o infecţie cu temutul coronavirus, dovada fiind prezenţa în organism a anticorpilor specifici. Retrospectiv, gândesc că viroza şi tot răul din acea perioadă fuseseră semnele infecţiei cu Covid-19. Abia atunci am realizat ce problemă avusesem! Deşi am văzut că vindecarea mea a fost prin mijlocirea Cuviosului Gherontie şi vorbisem cu familia şi cu câţiva apropiaţi despre ajutorul primit de la el, eram hotărât să nu dau mai departe mica mea poveste. Ce să spun? Că m-am simţit rău, i-am spus Bătrânului două vorbe şi mi-a trecut până a doua zi! E prea pueril!
Şi totuşi scriu aceste rânduri! De ce? Pentru că jocul nu se terminase, aşa cum credeam eu. Acum îmi doresc să nu se încheie nicicând!
După principiul de ce te temi, de aceea nu scapi, am mai avut o experienţă „copilărească”. În ajunul sărbătorii Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, mă aflam la slujba de priveghere, la strană, singur. Abia începuse slujba, când am sesizat o mare agitaţie intestinală, ce începea să devină insuportabilă. În alte condiţii nu ar fi fost atât de grav, dar în situaţia respectivă era dezastruos: trebuia să plec din biserică şi să-l las singur pe părintele cu toată slujba. Devenisem atât de agitat încât umblam de colo-colo încercând să găsesc o soluţie. Şi am găsit-o: aproape scrâşnind din dinţi i-am cerut Cuviosului să mă întărească, să mă ajute să pot termina slujba. I-am promis atunci că, dacă mă ajută şi de data aceasta, nu-i mai tăinuiesc ajutorul! M-am liniştit şi la minte şi la burtă, iar slujba am terminat-o în cele mai bune condiţii. Părintele nu a sesizat nimic ciudat. Ajuns acasă, ruşinat, l-am privit şi i-am mulţumit. Acum, nu fac altceva decât să-mi ţin promisiunea.

Din „joaca” mea cu Cuviosul rămân cu gândul că în viaţă nu trebuie să ne temem de a ne comporta copilăreşte, că, asemenea copiilor, trebuie să mai şi râdem, chiar şi (mai ales) atunci când avem senzaţia că e loc numai de plâns.

G.A.