De mai multe ori m-a ajutat Cuviosul şi pe drumurile mele de la Mănăstirea Strungari către casă. Prima dată a fost într-o duminică, înainte de Crăciun. După Sfânta Liturghie, am văzut că nu era nimeni de pe la noi şi trebuia să ies în sus, pe coasta muntelui, prin pădure, ca să merg către acasă. I-am spus: „Cuviosule, cum oi merge eu acuma pe jos, că mă dor genunchii de nu mai pot?!”. Dintr-o dată, dragii mei, m-a lăsat durerea şi am simţit o putere că nu am mai fost aşa cu firea de când am avut 20 de ani. Aşa am mers până am ieşit în sus, pe unde a fost mai abrupt. Am mers ca la 20 de ani. De părerea aia de bine îmi tot venea să râd! Drumul pe care la 80 de ani, cât am acuma, îl făceam în două ore, l-am făcut într-o oră. Am ieşit de pe cărarea de scurtătură în drumul mare şi am început să simt un pic de osteneală. Şi i-am mai zis o dată Cuviosului: „Dragu’ meu, dacă ar nimeri o maşină să mă ducă!”. Nu au trecut două minute şi a venit o maşină cu nişte tineri şi s-a oprit lângă mine. Erau oameni cumsecade şi m-au luat şi m-au dus până în faţa casei.
Eu când mă rog lui, îi vorbesc fain, îi pup fotografia, că o am totdeauna la mine. Aşa am făcut şi altă dată, când iară nu am găsit pe nimeni de la noi să mă ducă cu maşina de la mănăstire. I-am luat fotografia, l-am pupat şi i-am spus: „Dragu’ meu, nici azi nu-i nimeni de la noi! Mă las în nădejdea ta, dacă mă mai poţi ajuta ori nu! Eu te rog frumos dacă poţi, ajută-mă iară!”. Nu au trecut decât vreo patru minute şi iaca au venit nişte oameni şi au venit la mine în curtea mănăstirii, pe bancă. M-au întrebat cu ce am venit şi le-am spus că pe jos. Şi mi-au spus că au drum mai sus de noi şi mă duc şi pe mine acasă. Şi altă dată m-au adus nişte oameni până într-un loc şi de acolo am mers pe jos. Atunci aveam cu mine nişte cărţi pustniceşti să citesc, îmi era mai greu.
Eu aşa mă rog şi mă ascultă!
tea Ioan,
Jud. Alba
