Întreruperea alăptatului este un moment delicat și dificil, pentru ambele ființe, atât de tainic și strâns legate: pruncul și mama. În cazul nostru, acesta a venit la 1 an și 9 luni ale fetiței noastre. După ce, mult timp, m-am tot întrebat când și cum ar fi cel mai bine să se întâmple, rugându-mă să nu fie o traumă pentru fetița noastră, ci firesc, lin, spre creșterea ei, într-o zi am simțit că a venit momentul. Sănătatea mea făcea foarte dificil alăptatul și așa, cinstit, m-am așezat în fața ochișorilor ei limpezi, explicându-i că mami nu îi mai poate dărui lapte, dar Maica Domnului va rândui să găsim soluții pentru ca ea să crească. M-a privit cu tot sufletul, așa cum numai un copil și un sfânt o pot face. Am știut că a înțeles.
Prima noapte a fost lină. A doua zi și a doua noapte mai grele. A jelit despărțirea de lăpticul ei. I-am promis că nu va exista niciodată despărțirea de mama. Orice s-ar întâmpla, aceasta nu este posibilă. Dragostea mamei e dar al lui Dumnezeu, e parte din dragostea Lui și din brațele Lui, nimeni, niciodată, nu o va smulge. Zilele următoare m-au umplut de bucuria de a o vedea pe ea bine, împăcată, povestind de zor în felul ei minunat, crescând.
Nu eram deloc pregătită însă pentru răspunsul trupului meu. Pieptul, sânul drept, din care ea supsese în ultimele luni s-a pietrificat, devenind extrem de dureros la orice mișcare. Laptele a continuat un timp să se acumuleze și îmi era tot mai rău. Încetarea alăptării s-a suprapus peste zile întregi de durere de cap, de stare similară gripei. În plus, eram foarte rezistentă la tratament. Până la acest episod eram foarte receptivă și maleabilă, răspundeam imediat, foarte bine la tratamentele doamnei doctor. Acum, eu însămi devenisem un bolovan de neurnit. La capătul câtorva zile de stări greu de dus, alternate cu momentele de bucurie în care îmi strângeam minunea la piept, am simțit că mă prăbușesc, fizic și psihic.
Mă gândeam la dragostea și rugăciunea părintelui nostru duhovnic, simțeam dragostea soțului, brațele lui mângâietoare, și asta îmi dădea curaj. Fizic eram blocată, nu puteam izbândi. Cum îmi era puțin mai bine, cum cădeam iar… În starea aceasta, într-o noapte, am luat fotografia Cuviosului și am așezat-o pe piept, rugându-l să mă ajute alături de sfinții noștri dragi să trec cu bine prin încercarea aceasta. Și, în plus, să pot trece prin orice, dar acasă, în liniștea cuibului nostru, fără intervențiile brutale la care m-aș fi putut aștepta, din nefericire, în spital.
Am stat un timp îngenuncheată și am simțit întâi o mișcare a sufletului spre nădejde și rugăciune, dar mai ales îndreptarea privirii inimii spre Hristos. Tainic, un glas șugubăț și foarte profund, neauzit, dar neîndoielnic, mi-a răsunat în adânc. Ca și când Cuviosul mi-ar fi spus: „Bravo! Adică preferi poza mea în locul icoanei Domnului?!? Ia fă schimbul!”. Zâmbind, am înlocuit într-adevăr fotografia cu o icoană foarte dragă, de mici dimensiuni, a Mântuitorului, pe care mi-o dăruise soțul meu, și pe care mereu o privesc cu drag. Am adormit așa.
De atunci, a urmat, pas cu pas, însănătoșirea mea. Tot ceea ce era imposibil a început să aibă rezolvare. Am rămas acasă, nu a fost necesară spitalizarea. Am început să răspund altfel, cu bine, la tratament. Fiecare stare îndreptată mi-a adus nădejde, bucurie și putere.
Vreau să adaug aici un gând: dragostea lui Dumnezeu este cea care strălucește în inimile sfinților Lui, cea care ne îmbrățișează prin brațele lor, cea care ne fuge în întâmpinare prin ei. Aceeași sfântă, nesfârșită, delicată și arzătoare Dragoste, prin fiecare din ei. Cum aș putea crede că nu a fost lucrarea Maicii Domnului, a Sfântului Efrem cel Nou, a Sfântului Ioan Rusul, a Sfinților Ioachim și Ana și a tuturor sfinților noștri dragi? Și cum aș putea crede că nu a fost ajutorul rugăciunii stăruitoare și calde a Cuviosului Gherontie?
Prof. Arabela Popa,
Alba Iulia
