În toamna anului 2023, am primit vestea că o intervenţie chirurgicală rapidă ar fi măsura prudentă faţă de un risc medical de grad înalt.
Am ezitat, am mai amânat, am tot tatonat posibilitatea unor terapii alternative cu plante, însă până la urmă am hotărât să vorbesc cu medicul meu deschis şi să îi transmit ce intenţionez. Curajoasă şi convinsă că din discuţia dintre noi voi obține o amânare, m-am dus la spital. Termenii discuţiei au fost deosebit de fermi din partea medicului şi, în urma discuţiei, am înţeles că e mai cuminte să asum opinia medicală. Reacţia pe care am avut-o plecând de la spital, deşi convinsă că medicul are dreptate, a fost de anxietate. Firește, aproape m-am prăbușit.
Am trecut pe la biserică, m-am închinat la icoana Maicii Domnului şi m-am întors la birou. Secretara îmi spune înflăcărată: „Vă caută dl A., m-a rugat să îl anunţ când veniţi, e ceva urgent!”. I-am zis să coboare, nu aveam chef să mă întâlnesc cu cineva în acel moment, cu atât mai mult cu un subaltern care, cu siguranţă, voia ceva de la mine. Dl A. a intrat de-a dreptul înflăcărat (e o fire așezată şi discretă) şi, cu mâinile tremurând de emoţie, scoate dintr-o sacoșă un tom cu cărţi, sigilat. Inima mi s-a oprit o secundă şi apoi a tresăltat cu bucurie: venise Cuviosul, iarăşi, într-un moment în care am simţit că mă clatin. Neîntârziat, ca de fiecare dată… a venit să mă mângâie şi să îmi transmită că va sta lângă mine.
Cu vocea emoționată vădit, dl. A. mi-a povestit că a sunat la Mănăstirea Tismana după cărţi (îmi promisese că atunci când le va găsi îmi va lua şi mie, pentru că ale mele erau de mult dăruite) şi i-au răspuns să se înarmeze cu răbdare, le va primi, dar aşteaptă multă lume şi nu le pot expedia prea curând. Surprinderea lui a fost imensă când, a doua zi după transmiterea mailului, a fost sunat direct de către curier, că va trebui să ridice coletul. Era chiar ziua în care eu primisem vestea că operația este soluţia cea mai sigură. Dl A. primise de la mine câteva volume, două-trei, nu mai ştiu exact, când el însuşi era într-o cumpănă şi nu îl cunoştea încă pe Cuviosul. Despre întâlnirea dintre Cuviosul şi dl A. e de făcut o mărturisire separată.
Îngăduiți-mi, vă rog, să mai scriu câteva rânduri. Au legătură cu evenimentul de care am pomenit. La începutul săptămânii am mers la spital pentru intervenţie. Am pus de acasă într-un săculeț brodat câteva iconițe cu sfinți la care am evlavie şi, firește, poza bine-cunoscută cu Cuviosul în care ţine mâinile împreunate la rugăciune. L-am pus în buzunarul halatului şi am ajuns în preoperator. Medicul anestezist a început examenul specific şi mi-a adus la cunoştinţă că trebuie să scot de la gât cruciulița de lemn şi medalionul cu Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de mir, dăruit de părintele duhovnic şi în a cărui nădejde îmi pusesem izbânda.
M-am făcut că nu aud şi nu am răspuns, medicul n-a mai insistat nici el. A venit apoi asistentul care mă pregătea şi mi-a adus la cunoştinţă că nu îi plac bijuteriile mele şi că procedura medicală nu permite purtarea vreunui accesoriu şi mă roagă să le dau jos. I-am răspuns că mie îmi plac şi nu le-am scos, apoi am tăcut. Am intrat în sala rece, iar din echipa medicală s-a auzit o voce: „Vă rugăm să scoateți bijuteriile, nu ați fost informată?”. Medicul anestezist, deja poziţionat pentru procedură a răspuns prompt: „Nu e nevoie, lanțul e suficient de lung!”. Cuviosul Gherontie a făcut o ghidușie, am ştiut exact. În următoarea secundă s-a făcut noapte. Şi apoi… lumină.
Maria Mirela Ioniţă,
Buzău
