În acel pelerinaj, venise şi Părintele Vartolomeu, duhovnicul Mănăstirii Tismana. Într-una din zile, părintele era la masă şi mânca. Eu îl mai văzusem pe părintele la masă mâncând şi ştiam că întotdeauna spunea rugăciunea înainte de masă!
Mă trezesc cu Cuviosul că mă ia de mână, mergem la părintele Vartolomeu şi îi zice: „Dânsul să spună dacă a făcut rugăciunea când s-a pus la masă!”. Părintele Vartolomeu nu a zis nimic, iar Cuviosul a început să tragă de dânsul şi a continuat cu voce apăsată: „Dânsul să spună!”. Din nou părintele a tăcut, iar Cuviosul a început să strige în gura mare: „Păi, dânsul e popă! Păi ce? Ăsta e popă? Că nu a spus rugăciunea! Să spună popa dacă a spus rugăciunea!”. A făcut un circ şi a ţinut-o aşa vreo 20 de minute. Părintele Vartolomeu a început să plângă. Nu zicea nimic, nimic.
L-am luat de acolo pe Cuviosul şi i-am spus: „Cuvioase, încetează! Nu ai o limită? Încetează!”. În loc să înceteze, a continuat: „Eu vreau să fac treaba mică şi vreau să fac lângă dânsul!”. L-am luat de mână şi i-am spus: „Hai la WC!”. Am mers cu el şi i-am spus din nou: „Cuvioase, dar nu ai o limită? Cum ai putut să-i faci asta părintelui? Nu ai văzut că s-a pus pe plâns?!”.
Atunci şi-a schimbat faţa, ca niciodată! Dacă l-aş fi văzut doar în momentul acela, aproape că nu l-aş fi recunoscut. Apoi a zis: „Lasă, dragă, să învăţaţi şi voi ce înseamnă smerenia! Ce a zis părintele Vartolomeu? Nimic!”.
Apoi s-a prefăcut din nou că e nebun şi a plecat!
Laurenţiu Curcea,
Craiova
